OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Scuze pentru intrerupere, vreau doar sa va spun ca-mi las rucsacul pe fotoliul de linga dvs cit cobor la subsol dupa niste DVD-uri… Ma gindesc ca un rucsac neidentificat pe un fotoliu ar putea trezi suspiciuni“. Zimbeste jenat-britanic, Hugh Grant, jurnalist la Horse &Hound, aflind ca nu sint nici cai, nici ogari in SF-ul Juliei Roberts si, desigur, nici in Notting Hill.
Stau intr-un fotoliu la Starbucks-ul din Borders scanind ofertele librariei care gazduieste cafeneaua. „Inainte“, „acasa“, nu era rucsac, ci sacosa si, vorba bancului, erai tentat s-o pazesti si nu sa te pazesti de ea.

Tot atunci, si tot acolo, documentarul era Sahia, iar cafeaua putea fi numai incredul-interogativa „cafea-cafea“ sau ridicare din umeri a „nechezol“. Acum si aici, cafeaua poate fi tall mocha decaf skim soy latte with a dash of nutmeg. In limba Starbucks „tall“ e „small“, cu optiunile crescatoare „grande“ si „venti“. Cind intra Italia, lucrurile devin interesante, mai ales daca arunci o privire la reactiile consumatorilor globali: www.starbucksgossip. typepad.com, www.Ihatestarbucks.com.

Cu „grande“ si „venti“, Starbucks a vrut sa-si personalizeze oferta intr-un context american inundat de super sizes. Cu doi ani in urma, Morgan Spurlock a scos pe piata Supersize Me, documentar construit ca demonstratie ludica a nocivitatii ofertei McDonald’s. Nu ma indoiesc ca undeva pe lista filmelor aflate acum in stare de proiect exista citeva care dau tircoale trupului corporatist Starbucks. In asteptarea lor, beau o cafea „mica“, „neagra“ si-atit. Mi-a luat ceva vreme sa pricep de ce colega mea americana ocoleste Starbucks sau, daca intra pentru a-mi tine companie, consuma invariabil ceva cumparat din alta parte. N-am ajuns inca acolo, traversez abia etapa unui vag disconfort in momentul in care, din lipsa de alt spatiu public deschis la 10 p.m., esuez in Starbucks ca sa-mi ofer o ora de citit in plus si, simultan, un surogat de socializare. Starbucks vinde cafea; parteneriatul Strabucks-Borders vinde timp privat in spatiul public.

Planeta Starbucks nu e cu totul straina de starea documentarului: proliferarea, in ultimii ani, a refuzurilor cotidiene indreptate impotriva a varii corporatii, retele de magazine sau restaurante fast-food si audienta surprinzatoare a documentarului „cu agenda“ mi se par optiuni integrabile aceleiasi paradigme. Olanda si Marea Britanie sint plasate in fruntea listei in ceea ce priveste procentul indivizilor auto-definiti ca „orientati catre sine“ si inner-directed*, un segment de populatie a carei prima motivatie de viata nu mai e subzistenta sau consumul nediferentiat, ci refuzul sau selectia riguroasa, interesul pentru autonomie si spatiu de expresie individuala. Ascensiunea documentarului politic coincide cu explozia „consumanismului“ (consumenism), termenul inventat de Viewpoint pentru a circumscrie preocuparea recenta a indivizilor pentru o „coerenta morala“ manifestata, printre altele, ca interes pentru investitia financiara etica.

In buna masura, spectatorii fideli „noului documentar“ sint parte a valului de „refuznici“ si conspicuous non-consumers, suspiciosi fata de productia de masa, atenti la uncommercials si sensibili la culture-jamming, rezervati fata de optiunea „9 la 5“ si pionieri in self-employment, interesati de alimentatia organica si rezistenti la pasivizarea televizuala. Pentru ei, deocamdata, isi rescrie documentarul politic forma si functia: fiindca, atunci cind nici cafeaua nu mai e „doar“ cafea, de ce-ar fi documentarul „doar“ documentar?
The American Ruling Class, documentarul politic hibridizat cu elemente de fictiune, musical si comedie la care ma refeream in numarul trecut, a fost „pregatit“ de comicul gros, dar cu succes de box-office al unor Michael Moore si Morgan Spurlock.

Intr-o cronica la Bowling for Columbine, Cineaste explica succesul „brandului“ Moore prin „indexarea“ produselor semnate de el: carte, serial TV, documentar de cinema, nu ca forme de critica sociala, ci prin asimilarea lor cu comedia. Celalalt factor hotaritor invocat de Cineaste era corporalitatea lui Moore, mai precis tipul de body-language derivat din ea, imposibil de asimilat, conform actualelor coduri de limbaj corporal, cu o amenintare de tip „alternativ“ (counterculture threat) si fortind citirea lui ca „american comun, din popor“.
Interesanta aceasta relevanta a corpului in controversele iscate pe marginea documentarelor recente. Corpolentul Moore ramine totusi un populist controversat, in timp ce, in documentarul-platforma Supersize Me, un corp individual, Spurlock, ataca o corporatie McDonald’s tocmai prin kilogramele adaugate in decursul unei luni in care consuma exclusiv fast-food, cu obligativitatea de a accepta menu-ul super size ori de cite ori ii este propus de catre vinzatorul McDonald’s.

Documentarul a fost de la inceputurile sale, cel putin in intentie, un act de marturie mediata. Corpurile vizibile pe ecran au functionat constant, adesea flagrant, ca indici ai autenticitatii. Media Culture and Society comenta lacrima prelinsa pe obrazul lui Walter Kronkite, in timp ce transmitea in direct de la locul asasinarii lui Kennedy, drept cea mai importanta „caramida“ pusa de acesta, involuntar, la edificiul propriei credibilitati profesionale. Printr-un mecanism similar, experimentul Supersize Me e un You Are What You Eat, cu atit mai credibil cu cit angajeaza explicit corpul regizorului-autor.
Descris invariabil prin referire la „umorul subversiv“, una dintre calitatile esentiale a ceea ce un regizor numea, intr-o recenta tentativa de manifest, „docomedie“, si, frecvent, prin citarea modelul Michael Moore, „the Bowling for Columbine of fast-food“, filmul lui Spurlock ramine parte a unei categorii de documentar pentru care estetica tinde sa piarda in fata eficacitatii pentru corpul social. Michael Moore n-a putut influenta alegerile din SUA, dar Spurlock a determinat McDonald’s sa introduca o linie de salate si a re-adus in actualitate, pentru un segment de public mai larg decit numitii inner-directed, necesitatea de a-si regindi relatia cu institutia fast-food. In momentul de fata, The funniest reality experiment you’ll ever see, titlu de cronica, circula pe DVD cu o sectiune educativa speciala, iar website-ul filmului invita la actiune pentru imbunatatirea alimentatiei in scolile americane.

Printr-o miscare inversa fata de cea prin care soap-ul documentar si reality show-ul de televiziune s-au articulat pe traditia documentarului de observatie al anilor ’60-’70, documentarul „angajat“ al anilor 2000 foloseste experienta edutainment. E, posibil, apusul documentarului ca „discurs al sobrietatii“ conventional. O secventa ironic auto-reflexiva la adresa traditiei de gen ii pune fata in fata, in American Ruling Class, pe Mike Medavoy si pe un tinar idealist personaj fictional care viseaza o cariera la Hollywood. Intrebat de Medavoy daca are un scenariu in lucru, tinarul marturiseste ca lucreaza la „un documentar-eseu despre sterilitatea cotidiana“. Raspunsul lui Medavoy vine abrupt: „Vrei sa scrii? Scrie reclame pentru Goldman Sachs, scrie glume pentru Jay Leno… Aici n-a mai ramas nimic nou de scris, totul e numai continut si distributie“.
De unde, probabil, si revirimentul documentarului. Nu inca si in formula eseului: mai asteptam.

–––––––––––––
• Tipologie curenta in mass-media britanice si derivata din clasica si contestata Lonely Crowd (Riesman, 1950).