OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

U-iu-iu gaina mea
Luata din Anglia
Caci gaina din Bacau
N-a mai ajuns la Heathrow
De la Anglia luata
Nu din Delta ca-i gripata

Oxford. Sfirsit de octombrie nesperat de uscat, teroare plutind insinuant in mass-media, Tamiflu la supra-pret pe eBay, foto dramatica la Ceamurlia pe coperta Newsweek. La spartul unei nunti romanesti petrecute intr-un cochet salon britanic, o doamna se angajeaza in actiunea cunoscuta acasa drept „jucatul gainii“. Simultan, undeva in spatiul aerian britanic pluteste, inchisa intr-un geamantan ratacit la tranzitare, gaina romaneasca taiata special pentru a fi „jucata“ altundeva si inlocuita acum de o vietate locala. In speech-urile produse dupa regula spatiului de adoptie, mirele invoca protectia zburatoarei „originale“, iar mireasa precizeaza ca, din cauza tratamentului traumatizant la care a fost supusa de soacra mica, gaina nu mai e suitable for consumption.

Episodul poate servi drept captatio al unui seminar despre „negocierea“ identitatii in diaspora. Mobilitatea indivizilor si hibridizarea identitatilor sint probleme ale „noii Europe“, inclusiv ale versiunilor filmice ale acestei Europe. Studiile de film vineaza cronotopi capabili sa sugereze mobilitatea, dizlocarea identitara, formele de apartenenta alternativa la spatiul de origine: toate inscrise in filmele unei „noi Europe“ ce traieste agonia nationalului nu numai la nivel tematic explicit, dar si la nivel stilistic, prin „alinierea“ unor traditii vizuale cindva distincte ca „scoli nationale“ de film. Practicile de co-productie interstitiale adoptate de regizorii/producatorii de varii nationalitati asociati in formule dictate de prioritatile sau de anomaliile mecanismelor finantatoare sint parte a unui status quo naturalizat de industrie si de academie.

„Noua Europa“ cinematografica ramine insa abordata mai consistent in dimensiunea ei fictionala decit in cea documentara.
La doua strazi distanta de locatia nuntii romanesti are loc un festival de film documentar: sub titlul Worlds in Transition, OXDOX are ca tema centrala documentarul produs in/despre tarile de curind membre ale UE. Sa incepem abrupt cu definitia birocratica a filmului european, livrata de un functionar UE in primele minute ale unuia dintre filme (Across the Border: Five Views from Neighbours, regizori: Lozinski, Gogola, Kerekes, Lakatos, Cakic-Veselic): „Filmele europene sint filme produse in Europa si care reflecta valori europene.

Aceste filme sint regizate de regizori europeni si produse cu fonduri europene pentru a fi distribuite in spatiul noii Europe“. Scurtmetrajul lui Jan Gogola reprezinta una dintre cele cinci perspective produse de „vecini“ central-europeni asupra problematicii granitei: in cazul de fata, o dramatizare inteligenta a granitelor „moi“, permisibile ale UE. Explicit manipulator (in sensul in care manipulator era 10 minute cu clasa muncitoare al lui Florin Iepan, cu care Gogola are multe in comun), filmul exploateaza partialitatea accesului la context al spectatorului: secventele sint decupate initial in cadre „oficiale“, talking heads, urmate de deschiderea catre perspective inedite: un discurs sobru oferit de un un barbat semigol, abia iesit de sub dus, un primar pus sa vorbeasca despre „noua Europa“ stind intr-un picior pe borna care marcheaza granita cu UE. O stilistica adecvata punerii in discutie a rupturii dintre discursul oficial sau academic despre granita si granita „traita“ de indivizi cu biografii particulare.

Filmul aminteste de modul in care, in Sahia anilor ’80, un Bose-Pasina transcria filmic deriziunea in celebrele-i filme „de protectia muncii“: pe discursuri tinute de functionari ai regimului „decupati“ corect la inceput de secventa, camera evada pentru a dezvalui detalii absurde care minimalizau discursul verbal. Un act de indisciplina in raport cu sistemul era acel observationalism punctual menit sa compenseze imposibilitatea unei observatii de durata in documentarul socialist: observatia inseamna strategie formal-coerenta de manageriere a neprevazutului, or, in cazul documentarului controlat politic, neprevazutul e periculos prin capacitatea sa de a contrazice versiunea „corecta“ a realitatii.
Imi spune vecinul de scaun ca a venit la OXDOX pentru a afla un peisaj al tarilor de curind membre mai consistent decit cel oferit de Kirsty Wark in Tales of Europe. Prestatia „de serviciu“ a realizatoarei BBC a dezamagit publicul sensibil la tema Europei largite: „Eastern Europe: they have houses and everything“, comenteaza un blogger agasat de euro-optimismul simplificator al serialului BBC.

OXDOX va fi el insusi plasat pe granita labila dintre interesul legitim pentru o problema contemporana reala si tentatia manifestarii de conjunctura. Chiar daca va acorda spatiu nuantelor si conflictelor de valori inerente „noii Europe“, prin chiar modul de abordare a temei alese pentru 2005 va favoriza un tip de imaginar ce fetisizeaza „diferenta“ sub zimbetul inclusivitatii, distribuind „stabilitatea“ unora si „tranzitia“ celorlalti. Festivalurile faciliteaza adesea momente ce reveleaza mentalitati documentare distincte. Un exemplu e sesiunea q&a cu lituanianul Valdas Navasaitis desfasurata la Muzeul de Arta Moderna (acronim „MAO“, logo „MAO now“ si deja doi ani de expozitii cu artisti din „new accession countries“, sub titlul Arrivals). Se discuta pe marginea unui mediumetraj poetic, lent, aproape mut, care scurtcircuiteaza asteptarile documentare ale spatiului-gazda. Filmul cuprinde, printre altele, o secventa mai lunga filmata la o inmormintare. „Cum ai capatat acces la inmormintare?“, cade prima intrebare lansata de o voce britanic-profesionista.

Intrebare abrupta, falie intre doua culturi profesionale, legitima insa in interiorul unei culturi documentare euro-americane bintuite intermitent de accese eticiste si punctual opaca la inefabilul unui moment documentar plasat in alta economie vizuala. Raspunsul vine scurt si deconcertant, precum intrebarea. Lituanianul zimbeste: „noi n-avem nevoie de aprobarea nimanui… doar punem camera si filmam“.
Comentariile lui Navasaitis despre „scoala“ documentului poetic lituanian impun comparatia cu evolutia documentarului romanesc. Stilistica de grup e de obicei mai mult decit un simplu inventar de tropi, ea transcriind urmele proceselor sociale si politice care hranesc practica filmica. Si lituanienii, si romanii au fost mai degraba „facuti“ decit „nascuti“ poeti in documentar: pelicula normata, aparatura grea, zgomotoasa si aplicarea on top a comenzii politice au sprijinit constituirea, in „spatiul estic“, unui discurs documentar orientat catre mascarea realitatii sub forma poeziei documentare. Optiunea estetica a fost simultan una a dezangajarii politice.

Prezentul aduce, evident, mobilitate si „conectivitate“ la valorile mainstream-ului documentar international. Cum se vede, insa, „noua Europa“ in documentarul romanesc, acum „hibridizat“ cu cel vest-european? Aproape deloc la nivelul palpabil al continutului. In documentar sintem, deocamdata, „locali“, ceea ce cheama un nou citat din cintecul gainii de Oxford:
Ca’ romanului i-e teama
De Comunitatea Europeana.