OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Te poti plinge ca in Bucuresti nu se intimpla mare lucru (culturaliceste vorbind), dar si cind se intimpla... se nimeresc toate in acelasi timp. Cum s-a intimplat, de exemplu, saptamina trecuta, cind DaKino (cu o selectie competitiva mai variata decit de obicei, realizata de criticii Irina-Margareta Nistor si Laurentiu Bratan), Zilele Filmului Maghiar si Tirgul de Carte Gaudeamus (posibilitati, nu gluma) au navalit peste noi cu peste 140 de filme (lung si scurt metraje: fictiune, documentare, animatie, unele minunate, altele mai putin, altele deloc) si o puzderie de edituri. Am tinut mortis sa fim acolo. La toate. Asa ca ne-am strins trei voinici (ele si el/el si ele) in tentativa de a avea o „acoperire“ totala a happening-urilor. In continuare va prezentam jurnalul isterico-critic al evenimentelor.


Ziua 1 – luni 24 noiembrie

A XIII-a editie a festivalului DaKino s-a deschis, la Sala Palatului, cu oscarizatul pentru film strain Nicaieri in Africa; film care, sincer vorbind, nu are ce cauta in vreun festival, fie el si din Africa. Este povestea unei familii de evrei care fuge din Germania nazista pentru a se refugia in minunata Africa. Partea trista este ca singurul lucru minunat din film este chiar... Africa. In rest, regizoarea Caroline Link citeaza Beuran-style din Vara de neuitat (Pintile), Out of Africa si din multe alte filme, obtinind gospodareste un ghiveci greu (digerabil). Poti sa ajungi la concluzia asta daca vezi filmul.

Insa, la proiectia din mareata seara a deschiderii, am avut de infruntat pina la subiect, probleme de regie si intrebarea „de ce i-au dat Oscarul?“, doua feluri de subtitluri: unul in engleza si, peste el – dar nu cit sa-l acopere cu totul –, altele, microscopice, in romana. Ceea ce ne-a facut, pe majoritatea, sa plecam dupa primele 10 minute. Nici maghiarii nu au debutat prea bine: ultimul Miklós Jancsó – Ultima cina la Arabian (pseudo-musical, haotic si cam fara sens) si Pasaport (deja vazut si antipatizat – isteric, mizerabilist si cabotin – la Festivalul Filmului European). S-au rascumparat, insa, cu superbul Armonii Werckmeister, ultimul film al lui Béla Tarr, pe care il ratasem anul trecut la TIFF – parabola minimalista, sumbra si foarte stilizata (imagini alb-negru, cadre foarte lungi, o paralela la nivelul constructiei si ritmului cu demersul compozitorului Andreas Werckmeister) despre violenta si manipulare. Totul pe fundalul unui satuc uitat de lume, unde poposeste un circ ambulant cu o uriasa balena impaiata si cu un personaj misterios – Printul, agenti ai alienarii si haosului. Bonus pentru cinefili – Hanna Schygulla, parca mai frumoasa acum decit in orice film din tinerete (regizat sau nu de Fassbinder).


Ziua 2 – marti 25 noiembrie

10.30 – vizionarea de presa cu Finding Nemo. Adorabil nu numai pentru copii si pentru insotitorii lor, ci si pentru cinefili, care se pot scalda intr-un ocean de referinte.
14.30 – prima zi in focuri la Palatul Copiilor. Alegem fictiunea. Participarea elvetiana, cu regizoare si actori romani – Verzii stejari, a fost cam verde, adica necoapta si prin urmare necomestibila. Cu o Maria Dinulescu din 17 minute intirziere, servind de data asta mincarea dintr-o cratita mare, si nu cafea cu mici. Primul semn de viata autohtona a fost Triptik-ul lui Catalin Cocris – trei parabole despre inutilitatea si despre absurdul vietii din prezentul romanesc; am preferat-o pe ultima. Nervous, ca si Time’s Frequencies si Plazza Continuum (din zilele urmatoare) par sa indice un anumit trend britanic de cinema experimental, bazat doar pe gaselnite vizuale captivante doar in primele 30 de secunde.

Sirbescul Aminteste-ti de mine a incercat cam prea tare sa combine politicul cu drama adolescentului care ajunge sa puna sub semnul intrebarii autoritatea morala a familiei, impanind totul cu metafore si cu subtilitati uzate. Ne-a placut smie nu!t Papusa (Alexander Kakavas), un mini-deliciu cosmaresc, inspirat de un clasic promo MTV-ist (parodie cu Madonna si Courtney Love ajunse la o anumita virsta si la un anume gabarit) despre traume prenatale, amestec eclectic de obezitate, canibalism, pantagruelism, triunghi amoros si... Bambi. Apoi pauza, dupa care o luam de la inceput cu The Bathroom Agreement. Un film simpatic despre viata traita in fundal de catre figuranti, despre revolta acestora si despre negocierile din, evident, baie.

Mexicul a avut trei filme (Plecarea, in prima zi, Demonii si Contratimp), fiecare cu cite o idee interesanta (o batrina singura, salvata din monotonie de venirea unui OZN – linia de mijloc dintre vis si realitate, pe marginea careia se plimba demonii interiori –, victima unui jaf dovedindu-se a fi hotul), cu o atmosfera bine sustinuta de o regie meseriasa. Un copil traumatizat acasa se hotaraste sa invete Pe de rost o poezie foarte lunga despre unire, iubire &pace pe Pamint, pentru a(-si) demonstra ca poate. Filmul lui Nicolas Birkenstock e construit ca la carte, are un protagonist excelent (care iti transmite fiecare nuanta a angoasei lui), dar nu emotioneaza, intrucit finalul este expediat. Suffering (Gary Mitchell) este amintirea unei mari... suferinte a unei tinere familii. O legatura foarte bine construita intre personaje, un scenariu bun, o fetita de film horror in centrul misterului. Ne-au amuzat apoi pataniile lui Meltem, o fetita turcoaica din Germania, mai ales convingerile ei ca o plimbare cu masina in compania unui baiat e suficienta pentru a ramine gravida si ca doar transformarea ei in deseu o poate purifica.

Nimic remarcabil in Fluturele (Istvan Komar) – teoretizare verbala a stilului de inot omonim, cu muzica si cu masinuta retro-sic (anii ’60) si atit. sAr mai fi de adaugat si imaginile neplacute si prea putin justificabile cu doi batrini cu carnurile atirninde. Am ghicit o tentativa de fabula.t Drum-ul bun al unui tinar francez prin „tara sfinta“ nu a fost tocmai OK... de fapt, a fost la fel de placut ca orice moarte clinica.
19.00 – Uzak (Nuri Bilge Ceylan) a venit cu Marele Premiu al Juriului de la Cannes in circa; cu tot respectul pentru munca regizorului-operator-monteur-producator, ne-am multumit cu cca 50 de minute din „capodopera“ de taceri, planuri fixe si plictis (la maxim!) – doar atit am putut suporta. Restul de timp pina la terminarea proiectiei l-am petrecut (pe hol) incercind sa nu regretam minutele irosite si sa gasim vreo motivatie a deciziei juriului cannez. Ipoteze de lucru: a) dupa un festival extenuant, poate ca Uzak ar fi indulcit prin efectul sau soporific orele chinuite ale unor jurati; b) cele citeva minute din Calauza lui Tarkovski (vizionate de un personaj – in paralel cu un film porno) au trezit emotii si amintiri (mult prea) puternice. [Eu as fi stat pina la sfirsit din inertie (curiozitate?), dar... am profitat de un telefon mult asteptat ca sa plec cu constiinta impacata.]

Cindva dupa 21.00 – Kill Bill Vol. 1 (Quentin Tarantino!!!). Cea mai plina sala. 1) Superb: violenta demonstrativa (i.e. exacerbata si asumata), retro-cool, manga!!!, o tona de trimiteri/citari/preluari si fintini (umane) arteziene de singe. Toate distilate si stilizate intr-un nou film cult. 2) Intre superb si OK. Uma e redescoperita. Punem soundtrack-ul la colectie. Tarantino spintecatoru’ taie si sfirteca – oameni, filme, cinefili, cineasti. Creste adrenalina, creste, dar daca doar atit? 3) Mai palatabil decit ma asteptasem – estetica asumata (inclusiv o animatie dementiala), trecuta prin cinefilia deja cunoscuta, o Uma Thurman fantomatica, a carei prezenta te hipnotizeaza, o coregrafie care te pironeste-n scaun spe jos, ca nu existau locuri pentru presa!t, o varianta magnifica a celebrului Bang-Bang pe genericul de inceput. Minunat ca divertisment, dar ma intreb daca mai mult.


Ziua 3 – miercuri 26 noiembrie

La 14.30 fix m-am prezentat la Palatul Copiilor. Al tuturor copiilor pe care ma saturasem sa-i vad ieri din doua in doua filme. Poate le-o fi trecut prin minte sa puna toate filmele cu (si pentru) minori intr-o singura zi. Da’ de unde! Un negru mititel a inceput sa povesteasca Cum a(m) mers pe luna (Samuel Jadok). Pentru ca era un scenariu al naibii de bine scris si pentru ca micutul era al naibii de frumusel pe post de eventual Neil Armstrong al Frantei, si pentru ca era al naibii de amuzant cum si de ce ajunge pe Luna, dar nu reuseste sa infiga steagul-marturie, am zis: la naiba! Uite c-au inceput sa-mi placa filmele cu pustime. Ba mai mult – cind am iesit m-am dus sa dau in scris pentru premiul publicului (cita... naivitate!).

Incintarea si buna dispozitie au tinut doar cit se schimba rola, pentru ca apoi am aflat de la portughezi ca nu se mai aud povestile sau ca s-au pierdut (ceva de genul asta) si ca, deci, e absolut necesar ca un baietel (sau o fetita?) sa le scoata din Casa povestilor. Nu stiu ce imbold (sau stiu?) ne-a facut pe unii sa incepem sa fredonam Veronica. Nu stiu cit am fredonat, vreo doua-trei filme, cert e ca m-am oprit dupa 10 minute (avea 30) din Golan Heights (Oren Yaniv). Ori ca m-a prins povestea (doi adolescenti prieteni, dintre care unul baschetbalist in scaun cu rotile, si o fata, care il iubeste pe baschetbalist cu tot cu handicap, cind de fapt trebuia sa se uite mai bine la prietenul lui, ca el se uita la ea de multa vreme...) sau, poate nu povestea m-a prins... Poate israelianul de 17 ani, care (chiar daca nu l-am vazut cu totul – caruciorul e de vina!) e una dintre amintirile placute de la DaKino 2003. Imi alinam suferinta – nu i-am prins numele pe generic –, asa ca nu mi-am dat seama ca au mai trecut inca trei filme, plus pauza. Am intrat pe niste imagini care mi se parea ca nu se leaga nicicum, dar aratau bine. Dupa limba (un monolog din off de 29 de minute), m-am prins ca trebuia sa fie ceva de prin nord (Suedia) – Ascuns peste ani.

Ceva mai tirziu, mi-a sarit in ochi un generic à la UNATC (dar in poloneza) – Vatmanul (Peter Vogt). Ii zic celui de linga: „ia sa vedem, alte asemanari?“. Au fost: subiectul (un controlor rutinat, care se hotaraste sa se razbune pentru toate umilintele indurate, luind prizonier un vecin, torturindu-l si eliberindu-l in final) si atmosfera (apasatoare, oameni marunti, frustrare, absurd si eterna resemnare). Foarte bine sustinute. Si gata! Ma batea gindul sa mai trec o data pe la vot. (Un secret: am si facut-o.)
In tot acest timp, noi am fost la Tirgul de Carte Gaudeamus – anul acesta parca mai „restrins“ ca participare (cel putin din partea publicului). Ca de obicei, lansari, autografe, discount-uri (capitol la care Humanitas a fost printre codasi...) si conferinte, dintre care unele tinute in Sala de Marmura, care, paradoxal, e acoperita cu lambriuri de lemn si, cel putin vizual, creeaza impresia de sauna (ce-i drept, „Sala de Lemn“ n-ar fi sunat la fel de bine). A doua treime a zilei a constat in odiseea gasirii unui taxi pentru a ajunge de la Romexpo la sala Union a Cinematecii. Aici am servit un documentar – Universul tacerii (Róbert Lakatos) despre un copil mut care invata sa fotografieze (ocazie cu care am aflat cum se spune „a lucra“ in limbajul semnelor).

Ora 20.00, lung metraj, Dupa curba (András Dér): Vierme, Girafa (nu va ginditi la autohtonii Animal X), Keke, Tamas, Feri, Fitil si Szilvie au avut, au si probabil vor avea probleme cu drogurile. Din fericire, pastoriti de preotul István, fost (?) alcoolic, se retrag „la tara“. Replici memorabile: „palinca nu e drog“ (cu sticla in mina), „azi exista deja forme organizate pentru caritate“ (discutie intre preoti), „ori de cite ori m-am uitat, tot f***tii aia de aliati cistiga“ (privind un documentar despre WW2), „sagetat de amor in picioare“ (mai e nevoie de context?). Noua ne-a placut!
DaKino a socat din nou printr-o seara „extremista“: Un film parlé (Manoel de Oliveira) si Spun (Jonas Akerlund), care au inlocuit The Brown Bunny (Vincent Gallo) – demolat/demonizat pe croazeta (aceeasi croazeta care premiase Uzak).
19.00 – Un film parlé (deja vazut in Sarbatoarea Filmului Francez). a) Mult prea vorbit, pina la granitele iritarii. sPoate si dincolo de ele.t Totusi, mitologic si... Catherine Deneuve – stearsa, nu doar superficial ca la von Trier, ci complet – (si John Malkovich – nu tocmai „mentionabil“).

Pe alocuri hipnotic (asta daca nu adormi). Recomandabil cinefililor inraiti, fanilor si insomniacilor. b) A trecut o ora. Cu greu. Am aflat ca majoritatea cuvintelor se trag din greaca. Am mai rezistat 30 de minute pentru ca auzisem ca finalul merita tot efortul. A trecut finalul. A ramas efortul. c) Minunat pentru ca e vorbit. Lent, vrajit, redind cuvintelor si mitului o forta pe care n-o mai credeam posibila in cinema-ul de azi, scotindu-ne parca din timp. Care timp rabufneste brutal, aruncind in aer, la propriu si la figurat, molcoma utopie.
21.15 – Spun (vazut la Elvira Popescu in retrospectiva TIFF 2003) sDupa Oliveira am zbughit-o. Asa ca, dau cuvintul...t WOW! Un videoclip de lung metraj. Chiar daca nu apare Madonna (careia J.A i-a facut Ray of Light), se compenseaza din plin cu Brittany Murphy si Mena Suvari, „frumusetea americana“ pe WC (la propriu); plus un ciine verde fluorescent. Memorabil discursul „bucatarului“ (de speed) Mickey Rourke, pe fundalul steagului american, inspirat de Burning Bush. Pe alocuri chiar obositor. Din pacate, vazusem deja Requiem for a Dream (si majoritatea clipurilor lui J.A.).


Ziua 4 – joi 28 noiembrie

14.30. Nu se putea sa inceapa fara noi. Cu un scurt metraj mut, cu inserturi si tot tacimul – Paroles, Paroles. Am ris, l-am uitat. Vine Marturisirea. El si ea. Il vedem ca-i negru. Ea nu e oarba, dar e all over him si hotarita sa-l prezinte parintilor. El marturiseste: „Sint negru!“. Ea face o criza. El pleaca. Cealalta il asteapta in masina: „Cum ai scapat de ea?“. El repeta. Risete isterice. Ea: „Si te-a crezut?“. Adorabil. Ca si Craciun singeros (Michel Leray). Thriller/horror despre ce se poate intimpla daca pomul de Craciun se satura de globuri, de crengi taiate si se hotaraste sa-i iei tu locul. Va rog, va rog, va rog, as vrea sa mai vad o data filmul asta! Englezul Tom Geens a reusit sa construiasca impecabil improbabila poveste a unui cuplu middle-aged care apeleaza la serviciile unui tinar coleg de munca (al sotului) pentru a „presta“ in locul acestuia. Favoritul nostru alaturi de Telegrama (Coralie Farjeat) – fabula excelent condusa despre felul in care situatiile limita scot la iveala tot ce e mai urit din oameni.
16.30. Animatiile, poate cel mai placut segment al selectiei. Incepe cu Marsaluind pentru mama Meuse – istoria cronologica a lumii (reprezentata de malul riului Meuse) vazuta ca suma de barbarii, devastari/distrugeri si, de fapt... involutie. Plastilina animata.

Moartea tatalui (Chris Shepherd) – psihotic si schizoid; sumbru, dar (pe alocuri) colorat; accent 100% British; animatie colata cu imagini à la Trainspotting; o lume amuzanta in care se insereaza treptat oroarea. „He made hamsters fly“ si niste draguti iepurasi (animati) stilciti in bataie. Narat de Ian Hart. Albanezii au cautat sa faca ceva interesant: statui (megalitice) din plastilina care vor libertate si pina la urma una zboara cu o tornada (taifun?) pentru a ateriza in mijlocul desertului. Neinteresant – cel putin vizual. Stiati ca in albaneza fund inseamna sfirsit? Bravo pentru prezenta romaneasca – Iluzii optice (Eugen Erhan). Animatie 3D computerizata, simpatica (si trista); marele atu – piesa Tiamat de pe coloana sonora. Jocuri cavaleresti (Sven Martin) – preferatul nostru. Si nemtii au umor. Mai ales cind cel mai pervers personaj de basm cu dragoni (tata si fiu) si cavaleri (schingiuiti si dezmembrati) este... printesa din colivie sasta ne confirma vechi banuieli…t. Frantuzescul Rascagnes a fost frumos animat, dar neinteligibil, cu tot soiul de creaturi dubioase. Genesis – animatie neaosa cu tirbusoane si muzica de Ada Milea. Interesanta idee. Din pacate, cam jumatate din animatiile anuntate „nu au venit“.

Tipic pentru majoritatea festivalurilor romanesti. A urmat Andrei Vasluianu intr-o parabola despre o societate romaneasca ultra-birocratizata in care munca se rezuma la a-i indemna pe altii la treaba (pe binecunoscutul model „Intreaba-ma cum“), ironic intitulata Munceste acum!. Apoi un alt favorit – Principiul canapelei (Mike Guermyet, Samuel Hercule). Ca scapare din cotidianul poluat cu discutii despre „anularea datoriilor lumii a treia“ si „apatia sociala a filmelor lui Ken Loach“ sva puteti imagina plictis mai ucigator?t si pentru ca solutia initiala (izolarea in casa) a dat gres, doi tinerei descopera… canapeaua ca panaceu si „placebo relational“. Conchidem fericiti ca a fost detasat cea mai buna zi a selectiei (si mai votam o data).
19.00 – La cinci dupa-amiaza (Samira Makhmalbaf) premiul juriului la Cannes 2003 sdupa Uzak, nu era tocmai o recomandaret. Frumos vizual si amuzant... Chiar excelent (pentru un film iranian). Trebuie sa spun ca am detestat toate (putinele – cam 5) filmele iraniene pe care le-am vazut, fie ele semnate Kiarostami, Moshen Makhmalbaf, Panahi ori altcumva, ceea ce m-a facut sa vin fara asteptari la filmul Samirei (fiica lui Moshen).

Mai ales ca parea axat pe aceeasi (obsesiva, plicticoasa cinematografic) tematica a conditiei femeii in societatea islamica – aici Afganistanul post-talibani. M-am trezit insa fermecata. Sa fie tineretea (Samira are 23 de ani)? Nu stiu. Dar filmul mi s-a parut – in ciuda unor lungimi si a unei anume naivitati – frumos si sensibil, feminin in sensul bun al cuvintului. E povestea unei tari eliberate/ocupate, relativ distruse, spusa insa pe un ton departe de mizerabilism si afectari minimaliste, in ciuda accentelor dramatice (moartea unui copil, refugiati, un atentat, militanti islamisti), dar in primul rind a incercarilor (de a se impune) ale unei femei inteligente, hotarite si cochete. Trebuie sa o vedeti cum, departe de ochiul parintelui fundamentalist, isi da chadri-ul peste cap si isi schimba papucii cu niste (odiosi) pantofi cu toc (albi, de lac, cu fundite aurii!) sau cum coboara lent treptele unei vechi cladiri in ruine pentru a vorbi cu un soldat francez. Totul punctat de o muzica (traditionala) superba, aproape incantatorie.

21.00 – Zatoichi (Takeshi Kitano). Desi e un actor &comic tv foarte iubit in tara sa, si regizor cu zece filme la activ (intre care Hana bi – Leul de Aur la Venetia ’98), „beat“ Takeshi e cvasi-necunoscut la noi, unde singura incercare de a-l aduce in atentia publicului a fost proiectia Sonatine-i la Cinemateca, in decembrie 2000 (thanks, a.l.s.!). Filmul (premiul de regie la Venetia 2003) sumbru si dur, dar cu umor (una din „marcile“ regizorului), recicleaza un personaj (maseur/samurai orb, neintrecut luptator) foarte popular in Japonia, devenit aici aparator cam fara voie al unui sat terorizat de o gasca de banditi criminali – un soi de stramosi ai yakuza, cu tatuajele si cruzimea de rigoare (sintem in secolul al XIX-lea) – alta tema predilecta pentru Kitano, mult mai violent (fiindca nu cartooned) si visceral decit filmul tot cu „samurai“ al lui Tarantino (de altfel, mare fan T.K.), caruia i l-am preferat net. A picat bine. Sabii, singe, femei si nu-chiar-femei. Cu ritm si forta. Agreabil.


Ziua 5 – vineri 28 noiembrie

Da, evident ca am fost acolo la 14.30! Insa nu prea merita pomenite decit un scurt metraj israelian (de doar 30 de minute!, din nou) si doua produse autohtone. Asta doar pentru ca sint autohtone. Inundatia (Guy Nattiv) era tot cu doi baieti, de data asta frati, dintre care unul retardat mintal. Sigur ca tot el mi-a placut cel mai tare! Si poate atit. Vazind Zbor deasupra unui cuib de curci (Ovidiu Trei pazeste Georgescu), imi imaginam cum ar fi sa stau linga Forman... De fapt, imi puteam imagina mult mai mult, timp aveam suficient (25 de minute).

M-am uitat in jur: cu totii paream cu mintea brambura. Am revazut Poveste la scara C (Cristian Nemescu). Prea luase multe premii si eu nu mai tineam minte decit liftul. Tot cu el am ramas. Si cu asta gata competitia! Din motive de suprapunere, n-am vazut nici un documentar. Un prieten care s-a dus intr-una din zile mi-a spus ca a fost singur cu juriul in sala…
Cca 15.30 – Alte scurt metraje, in alt décor – la sala Union. Maghiare, evident. Intram pe finalul de la Vintul (Marcell Iványi), care ne place. Urmeaza un alt alb-negru, Chemare la veghe (András Hatházi) – film mut cu insert-uri, miscari (prea) teatrale, dar si patru tinere in bikini, un politist cu celular si o mireasa tainuita care apare pe final in rochita mini neagra &cu poseta asortata pe care o sterge cu arma crimei (caci este vorba despre o crima!). Shakespearean, baladesc, melo(dramatic). Invatam ca in ungureste vege = sfirsit. Mai vedem Grenada (Péter Politzer) – miscari in ralenti, muzica de vioara in contrapunct, o revolutie (rebeliune?); un copil ucis pentru ca se juca in locul nepotrivit. Frumos.

16.15 – Legitimatie de maghiar e pe alocuri amuzant, pe alocuri documentar, cam peste tot propaganda. Plecam dupa 20 de minute (din 60), fara regrete. Am invatat ca: a) de la maghiari am luat sdetestabila/adorabila – nu am reusit sa ne punem de acordt vocabula ioi, b) la capitolul organizare, nici alte etnii nu stau cu mult mai bine spoate pentru ca totul se petrece in Romania?t. Pauza de masa, apoi cautari prelungite de taxi (prilej cu care aflam ca taximetristii de la Universitate merg unde vor ei, nu unde ai tu nevoie!). Dupa aproximativ 25 de minute, gasim. Coborim din taxi, sarim un gard si intram tocmai la timp pentru…

19.00 – Dogville, ultima provocare semnata Lars von Trier (ignorata anul acesta de deja-obsesiv-mentionatul juriu cannez). Ca majoritatea filmelor lui LvT, o experienta minunata si greu suportabila. L-am adorat, dar nu l-as revedea nici batut! Inca nu-mi gasesc cuvintele. Manipulare mai dura ca oricind – vrind sa demonstreze ca nimic nu-l poate impiedica sa-ti fringa inima &sa te faca sa bocesti in pumni, domnul von Trier renunta la decoruri (casele sint desenate cu creta pe un soi de mocheta verde, la fel ciinele si plantele, exista doar citeva mobile in contururile respective), lasind actorii (Nicole!, Paul Bettany, Chloe Sevigny, Stellan Skarsgaard, Ben Gazzara, James Caan s.cl.), camera si un narator (din off) sa spuna povestea (in noua capitole si un prolog). Si-i iese! Parabola despre bunatate, aroganta (careia i se dau in final doua definitii opuse) si capacitatea de a primi, dusa pina la ultimele consecinte. Totul se petrece intr-un orasel american (din perioada marii crize) care ar putea fi de oriunde, pe o strada numita nu intimplator Elm Street – desi monstrii din Dogville arata mult mai umani decit bietul Freddy Kruger (pe care il fac insa de rusine). Cu Nicole Kidman in cel mai bun rol al ei, surprinzindu-te exact in momentul in care te intrebai daca toate eroinele danezului trebuie sa fie martire cu inima de aur. Sa zic capodopera?


Ziua 6 – simbata 27 noiembrie

Am dormit indelung, pina spre prinz. N-am mai ajuns la Hic! (György Pálfi), vazut in primavara la TIFF, si nici la intilnirea cu regizorul, programata dupa proiectie, dar am prins, la 18.30, Asta imi doresc si nimic mai mult (Kornél Mundruczó), poveste – pendulind neinspirat intre oniric, mizerabilism si observatie sociala – despre prostitutia masculina si, oarecum, despre un triunghi amoros.

Am plecat in clipa in care pe ecran alerga, filmat ca-n Trainspotting, un tinerel in tricou mulat portocaliu pe care era scris… „Trainspotting“! Si am ajuns la DaKino exact la timp ca sa prindem gala de inchidere, care a cuprins, intre altele, un tango (pe muzica superba a lui Piazzola!) cu Razvan Mazilu (in dubla calitate de coregraf si performer aici) si Alexandra Petrica – rar am vazut ceva mai lipsit de gratie; un moment (luuung) de „umor“ cu Radu Gheorghe (ca s-a deschis festivalul cu el mai intelegem, da’ chiar era nevoie de un reprise?!), o domnisoara numita Mara, cu o voce minunata (dar nu pentru cintat), care ne-a invitat suav sa „intram in ritm“ (am iesit urgent din sala!), alte pauze muzicale pe care ne-am straduit sa le uitam si un moment (singurul reusit) cu Florin Piersic jr. recitind (frumos) o poezie. Per total, o atmosfera de autentic camin cultural.
A, era sa uitam premiile! TV5 a dat unul pentru cel mai bun film francofon – Pe de rost, ceea ce a fost OK; dar de ce acelasi film a luat si premiul de scenariu (cind remarcabila era regia!), n-am inteles. Animatia romaneasca Iluzii optice a luat premiul criticii si unul dintre cele trei premii speciale pentru fictiune (celelalte doua – Pe aripile vinului de Cornel Porumboiu, premiat si anul trecut la CinemaIubit si – mare bucurie – animatia Moartea tatalui!). Suedezul Ascuns printre ani a luat, meritat, imaginea, iar Vatmanul – regia. Publicul l-a ales (tare-am fi vrut sa fim de fata la numaratoare…) pe Ovidiu Georgescu (?), iar Marele Premiu si trofeul s-au dus la vecinii nostri maghiari si-al lor Fluturele. Nici sa ne pici cu ceara nu pricepem de ce… Obositi, am plecat spre casele noastre.

In ziua 7 (pentru ca tot era duminica), ne-am odihnit.