OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Intr-un an in care cinematografia autohtona inca mai face reverente in fata unui „15“ cu miros de gogosi dramaluite de Mihaela Radulescu, cincisprezecele aniversar din dreptul festivalului DaKINO a adus cu sine pelicule atit OK, cit si KO. Intre purtarea unui vas de pe plita pe plinta si a altuia de la Turtucaia la Ushuaia, Dan Chisu, antreprenorul cu al carui nume se confunda festivalul, nu a uitat ca are, totusi, un blazon de respectat.
Succesul si, in ultima instanta, supravietuirea Festivalului International de Film al Bucurestiului se datoreaza in primul rind programelor sale paralele. De aceea, am considerat necesara o analiza succinta a acestei sectiuni a evenimentului, cu plusuri si minusuri. Am trecut peste inevitabilele (la noi) probleme organizatorice, pentru a ne concentra pe ceea ce conteaza cel mai mult: filmele.

Socul acestei editii a fost, fara loc de indoiala, The Great Ecstasy of Robert Carmichael al tinarului regizor britanic Thomas Clay. Un film cit o lama Hattori Hanzo. Incremenit, hieratic, invaluit in acorduri de Purcell, dar scrijelitor de hardcore in momentele de escaladare a luciditatii. O prezentare frusta a noului existentialism care nu mai sfirseste in abstractul neanturilor si al aneantizarilor, ci capata formele concrete ale unei agresivitati punk dincolo de imaginatia burgheza. Clay reia in cheie hiperrealista premisa imbibata de anarhie, violenta si halucinogene din antiutopia lui Burgess, ecranizata de Kubrick. Trei adolescenti dintr-un orasel englez isi ineaca nimicul, monotonia, lipsa de orizont si insecuritatea provocata de razboiul din Irak (aici nu ne place de film) in trip-uri pe baza de cocaina si ecstasy, sfirsind prin a cadea in groaznice practici inchizitoriale. Un Ken Park al englezilor.

De vreo 20 de ani incoace, Woody Allen face pe metronomul. Un film pe an. Sofisticate, autoironice si cam tipator intelectualizate la inceput, filmele genialoidului Allen au devenit sublime radiografieri ale cuplului (post)modern, cu acelasi umor subtil, dar cu o miza dramatica mult mai clar evidentiata. Ultimul sau film, Match Point, nu face rabat de la linia obsesivei sondari a lui homo eroticus. Aceeasi placuta densitate ideatica pe fondul unui epic viu, desi fumat intr-o societate a Nevestelor disperate si a integralei Totul despre sex. Libertinaj, santaj, British high-class si Scarlett Johansson intr-un film soft mai mult decit agreabil.

Bohdan Slama este regizorul care readuce in prim-plan filmul ceh dupa nume ca Jiri Menzel, Milos Forman sau Juraj Jakubisko, membri ai noului val al anilor ’60. Dupa ce s-a inecat in premii pentru Albine salbatice (2001), Slama revine la suprafata cu un nou film (Something Like Hapiness), multilateral premiat la rindu-i. Aceeasi cercetarea emotionanta asupra incercarii crispate a marginalizatilor, a celor care traiesc in mormanele de gunoaie ale Cehiei, de a se agata de iubire, de firimiturile de fericire. Mesajul candid al filmului, simplificat in coordonatele puerilului, bate in directia aflarii fericirii pina si in cele mai sordide conditii de trai. Realizarea e punctul forte al filmului, Slama zabovind timp de patru ani pentru a surprinde procesual starea de urgenta sufleteasca a personajelor.

Free Zone, cel mai recent film al cineastului israelian Amos Gitai, traieste in primul rind prin interpretarile protagonistelor: americanca Natalie Portman, israelianca Hanna Laslo (premiata la Cannes anul acesta) si palestinianca Hiam Abbass (prezenta la Bucuresti). Ele sint trei femei in cautarea unui viitor mai bun, ale caror destine se intersecteaza in zona libera din estul Iordaniei. Filmul utilizeaza mai multe straturi de imagine suprapuse (tehnica destul de obositoare pentru spectatori) pentru a ne introduce in poveste si este lungit peste masura (cu atit mai deranjant cu cit nu actiunea primeaza), dar reuseste apoi sa impresioneze prin relatiile afective care se creeaza nepremeditat intre eroine (muzica joaca si ea un rol important in acest proces). Un film venind din aceeasi zona este Thirst (Attash, coproductie Israel-Palestina, 2004), primul lungmetraj al lui Tawfik Abu Wael. O drama puternica despre un cap de familie care ascunde un secret groaznic si incearca in zadar sa fuga de pacatele trecutului; finalul este in acelasi timp tragic si moralizator. Un debut notabil pentru un cineast care stie sa surprinda trairile ascunse, ce nu pot fi redate in cuvinte.

In fine, o alta surpriza placuta a reprezentat-o grupajul The Director’s Label, alcatuit de Robert Schilling (manager de proiect la Mute Records), care a selectat citeva dintre cele mai bune videoclipuri si reclame semnate de Anton Corbijn, Jonathan Glazer, Mark Romanek si Stephane Sednaoui. De la David Fincher si Michel Gondry incoace, tendinta „clipangiilor“ si a „publicitarilor“ de a trece la film este din ce in ce mai puternica in industria cinematografica occidentala, dar nu numai (a se vedea si exemplul Radu Muntean). Fenomenul e explicabil: baietii stiu foarte bine cum sa tina spectatorii lipiti de ecran (inclusiv prin alegerea muzicii) si au la degetul mic cele mai noi tehnici si tehnologii digitale. O dovada in plus: Glazer si Romanek au deja doua lungmetraje la activ, iar Corbijn si Sednaoui promit sa le calce pe urme.

Trecind la bilele negre, ajungem la genul documentar, care a fost reprezentat la DaKINO de pelicula unuia dintre membrii juriului, canadianul Malcom Guy. Acesta continua proiectul inedit al regizoarei Marie Boti, Rebel Music, incercind sa afle in diverse zone de pe mapamond melosuri reactionare, cu un pronuntat caracter socio-politic. Rebel Music Americas ne propune patru cazuri particulare de rage against the machine, culese din tot atitea tari sud-americane. Tarani columbieni varsindu-si obida pe sistem in melodii populare sau hip-hop (cazul progeniturilor), piqueteros argentinieni (un fel de Sarmalele Reci mai underground) incalziti de bastoanele scutierilor, o Frida melodioasa care lupta pentru drepturile femeilor mexicane si un Sancho brazilian care cinta in numele tuturor initiativelor umaniste de pe mapamond. Asteptam cu interes (sic!) Rebel Music Africas.

In fine, cea mai mare dezamagire a festivalului a fost chiar filmul din seara de deschidere: frantuzescul 36, Quai des Orfevres (tradus de distribuitorii romani – pentru ca el chiar a ajuns intre timp si pe marile noastre ecrane – ca Politia Judiciara). Un plot complet neconvingator, bazat pe opozitia good cop vs bad cop, cu Daniel Auteuil si Gérard Depardieu in rolurile principale (un fel de replica europeana a infruntarii Pacino-De Niro din Obsesia lui Michael Mann), altoit spre final cu putin Monte Cristo. Credem ca nu a fost deloc usor pentru organizatori sa gaseasca un film atit de stupid si de kitchos pentru deschiderea DaKINO.
Spatiul limitat nu ne permite sa vorbim si despre medalioanele festivalului, dar la Gheorghe Preda (viitor debutant in lungmetraj) si Dan Pita (care tocmai a lansat un nou film) vom reveni cu siguranta.