OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De trei ani încoace primesc săptămînal cam 3-4 apeluri imperative adresate preşedintelui României şi semnate (iniţiate?) de Sorin Ilieşiu şi de alte multe, cunoscute sau cvasinecunoscute, asociaţii, grupuri, grupuscule, fundaţii şi sindicate care vorbesc în numele societăţii civile din România. Mai potrivit ar fi să spun „răcnesc“, pentru că tonul acestor apeluri este ultimativ, semnatarii folosind orice prilej pentru a-l soma pe preşedintele în exerciţiu să mai înfiinţeze azi o comisie prezidenţială, mîine, alta, care să „denunţe“, să „ancheteze“, să „condamne“, să „solicite“, să „analizeze“ etc. Dincolo de avalanşa acestor somaţii – care, dacă ar fi luate în serios, ar bloca activitatea preşedintelui pe durata mai multor mandate –, ceea ce mi se pare stupefiant în acest tip de demers este infantilismul sinucigaş al unor oameni care, după douăzeci de ani de la căderea comunismului, încă nu au aflat că în România există instituţii care trebuie să funcţioneze fără amestecul preşedintelui sau al prim-ministrului sau al şefului Serviciilor Secrete etc. Iar dacă instituţiile sînt imperfecte şi nu-şi fac datoria, obligaţia morală a societăţii civile este aceea de a pune presiune asupra reprezentanţilor lor, şi nu de a implora intervenţia factorului politic în justiţie.

Dacă cei ce se erijează în purtătorii de cuvînt ai societăţii civile din România sînt incapabili să înţeleagă că, într-o democraţie reală, nu într-una originală, separaţia puterilor în stat este fundamentală pentru buna funcţionare a statului respectiv, la ce ne-am putea aştepta de la clasa politică? Să-i ceri imperativ preşedintelui României să someze justiţia să-şi facă datoria denotă o incapacitate tragicomică de a gîndi democraţia, dezvăluind, involuntar, sechele ale societăţii totalitare de care am sperat că ne-am desprins din decembrie ’89 şi pînă azi. Vorbim cu aplomb despre independenţa justiţiei, facem teoria statului de drept, dar de la vorbe la fapte calea e lungă, iar reflexele condiţionate, sînt atît de multe, încît ni se pare că e mai simplu să-l somăm pe preşedinte să ne rezolve toate problemele. El e cel bun, cel drept, cel mare, cel viteaz. În puterea lui stă binele nostru, de voinţa lui depinde bucuria sau întristarea noastră de popor năpăstuit de soartă. Libertatea e o povară grea, iar unii dintre noi nu au suficient curaj nici ca să-şi asume răspunderi, nici să gîndească pe cont propriu.

De ce nu cerem instituţiilor statului de drept să-şi facă datoria, independent de partidul aflat la putere şi independent de voinţa celui care se află la Palatul Cotroceni? De ce, cînd avem instituţii independente – fie că e vorba de sistemul judiciar, fie de cel educaţional, de sistemul medical sau de cel cultural –, ne complacem în postura de orfani eterni şi îi cerem preşedintelui, Tatăl nostru carele este pre pămînt, să înfiinţeze comisii peste comisii, care nu fac altceva decît să dubleze instituţiile abilitate, prin lege, să cerceteze, să găsească soluţii, să propună proiecte? „Vă cerem imperativ, domnule Preşedinte, să solicitaţi Consiliului Superior al Magistraturii să declanşeze imediat o anchetă penală care să identifice vinovaţii...“ – nu vă ia cu frig cînd cititţi astfel de apeluri? Vă imaginaţi că în, Statele Unite sau în Franţa sau în orice altă democraţie consolidată, societatea civilă s-ar adresa preşedintelui cu o astfel de cerere? Societatea civilă l-a acuzat, pe bună dreptate, pe Ion Iliescu atunci cînd acesta şi-a permis să ceară judecătorilor o anume conduită şi să le dea indicaţii în legătură cu soluţionarea unor cazuri, iar acum, unii dintre cei ce vorbesc în numele societăţii civile îl somează pe Traian Băsescu să dea dispoziţii magistraţilor să ancheteze, să urmărească, să identifice vinovaţi.

Ceva s-a stricat iremediabil în alcătuirea noastră. Ni se pare firesc ca preşedintele să intervină în actul de justiţie, ba chiar avem impresia că datoria noastră cetăţenească este să-i cerem imperativ să o facă, dar ne indignăm ipocrit şi acuzăm „practici staliniste“ atunci cînd o comisie parlamentară îşi permite (pentru că legea i-o permite) să ancheteze public activitatea unui ministru. Teoretizăm doct şi acuzator băsescofobia din postura de oficianţi fanatici ai băsescofiliei. Gîndim în alb şi negru şi încercăm să demonstrăm, cu disperarea celui care a mizat totul pe o singură culoare, că soarta întregii naţiuni depinde de un singur om. Dacă el nu e, nimic nu e. Ne-am reîntors la principiile de bază ale unei vechi religii politice, teoretizate acum de cei mai vehemenţi contestatari ai ei. În fond, noi vrem egalitate, dar nu pentru căţei!