OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Pierre Bourdieu
Despre televiziune urmat de Dominatia jurnalismului
Traducere din limba franceza si prezentare de Bogdan Ghiu
Editura Art, Colectia „Demonul teoriei“, Bucuresti, 2007, 176 p.

Scena pe care intelighentia franceza se desfasoara, cel putin de la controversatul Mai ’68 incoace, e un model de parcelare ideologica explicita, asa cum in Romania n-o sa vedem prea curind. N-o s-o vedem pe de o parte din ratiuni de context politice si culturale, pe de alta dintr-o rezistenta, scuzabila si ea istoric, la orice forma de angajare. Dovada ca asa stau lucrurile e disproportia frapanta intre dreapta si stinga, unde ultima dintre ele, stigmatizata cu asupra de masura, nu-si defineste discursul (suprapus uneori, cu sau fara premeditare, peste cel comunist, desi distinctia e evidenta) si nu-si are inca sustinatorii vizibili in rindurile intelectualilor.

In fond, o spune si Bourdieu, intelectualii reprezinta astazi, in Occident, singura putere capabila sa tina piept consumismului si dictaturii economicului. Sa lupte „in sprijinul rezistentei impotriva invaziei neoliberale“, impotriva globalizarii si a marketizarii culturii.
Altfel stau lucrurile in Franta, spuneam, unde esichierul politic nu e perceput pasional ca ograda personala, desi exista destule cazuri „extreme“ care identifica un anumit discurs cu imaginea individuala a celui care il propaga. Baudrillard a fost de stinga, la fel Sartre. Bernard Henri-Lévy e azi cel mai zgomotos aparator al dreptei, la fel Jacques Attali, Alain Finkielkraut, Jacques Julliard. Lévy il califica pe Bourdieu ca fiind „vocea ultra-stingii“, ceea ce inseamna ca ideea de extrema, asa cum o stim cu totii, e totusi prea putin cind vine vorba de sociologul francez*#, care a facut dintr-o disciplina aproximativa si nestructurata un domeniu serios si stiintific. A structurat mai mult decit a inovat, si a creat instrumente de lucru operationale si indispensabile unei cercetari sociologice riguroase. E sociologul, prin excelenta.

Sa fii de stinga
Pierre Bourdieu nu si-a exprimat public de la bun inceput optiunile politice, pe care chiar si le interzicea din principiu: „Stiinta sociala nu se poate constitui decit refuzind chemarea sociala s…t Sociologul nu are mandat, misiune, poate doar pe cele pe care si le asuma din perspectiva cercetarilor sale. Cei care, printr-o uzurpare esentiala, se simt indreptatiti sau isi fac o datorie din a vorbi pentru oameni, adica in numele lor, dar si in locul lor, aceia vorbesc de fapt pentru ei insisi“ (Leçon sur la leçon, Paris, Minuit, 1982). Cu toate acestea, „convertirea“ la stinga n-a fost brusca sau surprinzatoare, ci urmind cumva un traiect coerent: sociologul s-a format in anii ’60, intr-un climat incarcat ideologic (epoca de ascensiune a marxismului si a structuralismului), si a fost un militant, mai discret sau mai vehement, aproape toata viata. In 1988, aproba public „metoda“ noului prim-ministru de atunci, in chestiunea Noii Caledonii (astazi, Noua Caledonie nu face parte din Franta outre-mer, ci are statutul special, cu autonomie crescuta, de „collectivité française sui generis“), Michel Rocard ; la inceputul anilor ’90 a prezidat, in Ministerul Educatiei, o comisie care se ocupa de programele de invatamint; in ianuarie 1992, daduse deja, un interviu angajat cotidianului Le Monde, devenind „o adevarata figura politica“ (Ariane Poulantzas).

Se implica in sustinerea intelectualilor algerieni si sustine multe dintre grevele de amploare nationala (lucratorii cailor ferate in 1995, „miscarea somerilor“, in 1998). In campania electorala din mai 1995 participa la Grupul de examinare a programelor electorale despre straini in Franta, pe scurt, Gepef. Toate acestea contureaza un profil departe de aura intelectualului izolat in turnul de fildes. Desi taxeaza in repetate ocazii, inclusiv in eseurile despre televiziune, militantismul in exces, exprimindu-si preferinta pentru „autonomia“ intelectualului – nu in sensul autismului sau (v. cazul Heidegger studiat in Ontologia politica a lui Martin Heidegger, 1988), ci al absentei unui santaj economic-material care l-ar putea obliga la compromisuri –, Bourdieu nu-si refuza nici o ocazie pentru a interveni in virtejul social. Contrazicind, oarecum, teza inexorabilitatii mecanismelor sociale reproductive (deci, nonevolutive), in interiorul carora individul nu e decit un actor („agentul social“) manipulat de forte invizibile imposibil de controlat.

Perversitatea televiziunii
Nu e suficient sa vorbesti de dominati si dominatori pentru a fi de stinga. Si Bourdieu nu are un discurs de stinga uniform, desi e coerent cu sine, inclusiv „preceptele“ sociologiei sale revendicindu-se de la un suflu de stinga (conceptele-cheie ramase de la el – „capital simbolic“, „habitus“, „cimp social“ – au atingeri cu doctrina teoretizata de Marx). Sa ne amintim ca, in 1998, publica Dominatia masculina, in care pune problema femeii in societate, demascind falocratia ca fiind un construct social, nascut dintr-un viciu de perceptie, tot dintr-o dorinta de echilibrare structurala a cimpurilor sociale.

Care nu sint altceva decit spatii concurentiale in care diferite clase lupta pentru privilegiul de a domina in loc de a fi dominate (v. analizele marxiste). Viziunea mi se pare insa doar aparent conflictualista, din moment ce mecanismul reproduce invariabil o aceeasi ecuatie si nu indica un pattern evolutiv (sau involutiv). Scopul cercetarii pentru el este „descoperirea invariantelor transistorice sau a ansamblurilor de relatii intre structuri relativ stabile si durabile“, in timp ce istoria e o serie de „taieturi sincrone“.
E un gest pervers si destul de provocator sa denunti impostura televiziunii tocmai la televiziune. Trebuie sa fii Pierre Bourdieu ca sa apari in fata camerelor si sa ataci principala forta media de azi, riscind sa fii gresit inteles si judecat in absenta contextului. Despre televiziune aduna doua cursuri tinute la Collège de France si difuzate de canalul de televiziune Paris Première in mai 1996, urmate de un articol publicat initial in Actes de la recherche en sciences sociales si intitulat „Dominatia jurnalismului“ (o reluare sintetica si mai „profesionista“ a acelorasi idei).

Cartea e structurata in doua parti – Platoul si culisele lui si Structura invizibila si efectele ei – si e intentionat simplificata (ca limbaj, in primul rind) pentru a avea impact „televizual“, adica pentru a depasi publicul universitar elitist, ajungind la mase si atragind reactii si, eventual, schimbari. Precizez ca editia e excelent tradusa, postfatata si dotata cu pretioase note amanuntite de catre Bogdan Ghiu, unul dintre putinii profesionisti pe zona franceza de la noi.
Televiziunea e un mediu heteronom supus legii pietei care tinde sa puna in prim-plan comercialul, vandabilul, in defavoarea „autonomiei“, adica a profesionalismului jurnalistilor, capabili sa selecteze valoarea si nu manifestarile subculturale. Prin forta deformatoare pe care o exercita, televiziunea poate contamina si alte zone ale cimpului mediatic si, mai departe, alte cimpuri (juridic, literar etc.). E periculoasa pentru ca opereaza cu acea „violenta simbolica“, recurenta in jargonul bourdieusian, interventia de fata inscriindu-se intr-o lupta „pentru ca o unealta care ar fi putut sa devina un extraordinar instrument de democratie directa sa nu se transforme intr-un instrument de oprimare simbolica“.

Dictatura audimat-ului
Critica pe care Bourdieu o face televiziunii e inca de actualitate. Asa cum e si cea facuta de Baudrillard „societatii de consum“ (cele doua se suprapun pe anumite zone), ambele intrind, paradoxal, intr-un conflict soft cu „estetica“ marxista, prin negarea primatului factorilor economici si sublinierea capacitatii agentilor dominatori de a-si impune productiile simbolice. Observatiile sociologului sint pertinente si ridica un semn de intrebare in rindul consumatorilor „naivi“ de produse media: in loc sa produca diversitate, logica concurentiala din cimpul mediatic provoaca omogenizarea ierarhiilor, uniformizare, prin ceea ce se numeste „circulatia circulara a informatiei“. Altfel spus: „faptul ca jurnalistii – care, in treacat fie spus, au multe caracteristici comune, legate de conditie, dar si de origine si de formatie – se citesc intre ei, se vad unii pe altii, se intilnesc regulat unii cu altii in cadrul dezbaterilor televizate, la care sint vazuti mereu aceiasi, are efecte de inchidere si (nu trebuie sa ezitam sa o spunem) de cenzura la fel de eficiente – daca nu chiar mai eficiente, dat fiind ca principiul ce le anima e invizibil – ca acelea ale unei birocratii centralizate, ale unei interventii politice explicite“.

Bourdieu vorbeste de dictatura „faptului divers“, a „faptului-omnibus“ care muta atentia publicului de pe analiza pertinenta (care „plictiseste“) pe lucruri nesemnificative care nu solicita si nu pun adevarate probleme. Aceasta narcotizare mediatica poate avea efecte dezastruoase si poate reierarhiza societatea dupa valorile proprii ale jurnalistilor care au putere de selectie si legitimeaza conform bunului plac (un scriitor e bun nu pentru ca e creditat de colegii sai, pe merit, ci pentru ca e apreciat de media si apare la televizor etc.). Dincolo de chestiunea deontologica implicita, Pierre Bourdieu semnaleaza „forta de banalizare“ pe care o exercita televiziunea care si-a pierdut rolul culturalizator din anii ’50, abdicind de la misiunea de a opera o „revolutie simbolica“ in mentalul public: „Prezentatorii de jurnale televizate, animatorii de dezbateri si comentatorii sportivi au devenit mici directori de constiinta care, fara a fi nevoiti sa depuna prea mare efort, se fac purtatorii de cuvint ai unei morale tipic mic-burgheze (s.m., F.P.), spunindu-ne «ce trebuie sa gindim» despre ceea ce ei numesc «problemele de societate»: agresiunile de la periferii si violenta din scoli“.

Aderenta observatiilor la situatia autohtona nici nu mai merita comentata.
E critica lui Bourdieu gauchista in exces, ultra-stingista si desantat-militantista? Din contra. Pune o problema reala, in termeni „nepolitizati“, desi aluneca in parti-pris-uri cind ataca VIP-urile din talk-show-urile televizate, multi dintre ei jurnalisti cu vederi de dreapta (avem si noi falitii nostri, imi vine sa zic). Si o face, desigur, iata, in favoarea celor multi. Pune insa o problema de pe pozitii utopiste care ne aduc aminte de Marx&co, visind la o schimbare in structura pe care, altfel, stie ca n-o poate opera de unul singur. Demasca, cu argumente, o situatie orwelliana, aratind nu ca ar fi vorba de un complot al neoliberalismului (desi se sugereaza jocul dominator-dominat), ci ca „forte invizibile“ (sa fie vorba de microputerile lui Foucault? Se pare ca sociologul reia aici teze din A supraveghea. A pedepsi) actioneaza brutal si perpetueaza aceasta amortire a constiintelor, care se face de bunavoie printr-o zapare neglijenta si cotidiana.

––––––––––––––––
* Asta intr-un context marcat de discutii ample asupra paletei cromatice a stingii franceze. Vezi, recent, cazul lui Philippe Raynaud, L’extrême gauche plurielle: Entre démocratie radicale et révolution (2006). Autorul numeste sociologia lui Bourdieu „o sinteza intre stiinta si lupte sociale“.