OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inimoasă şi plină de elanuri izbăvitoare, Ziua Naţională a Franţei a coincis anul acesta cu Summitul Mării Mediterane şi conferinţa naţională a nou reunificatei alianţe PSD şi PC. Preluarea şefiei Uniunii Europene de către Franţa preşedintelui Sarkozy – soţul Carlei Bruni, care lansează un nou DVD, CD, oricum ceva cîntat, şi asta ca să ştim bine despre cine este vorba şi să nu-l încurcăm pe De Gaulle cu Mitterand – vine într-un moment cînd nu puţine chestiuni grave de politică internaţională sînt tulburi. Întîlnirea celor 44 de şefi de state a fost prilejuită de trasarea unor noi coordonate politico-economice, legate de bazinul ce a livrat Europei conştiinţa sa identitară iudeo-creştină. Între Atena şi Ierusalim fiind nevoiţi astăzi să găsim un loc şi pentru Cairo, şi pentru Ankara. Cum, cînd, cu ce preţ? Cele şase milioane de magrebieni din Franţa sînt o reală problemă, nu doar franceză. Aşa cum alte şase milioane de musulmani din Marea Britanie sînt o provocare pentru viitorul unei ţări considerate cîndva bastionul conservatorismului. Ce facem cu Ciprul? De Turcia ce se va alege, va deveni ea europeană sau o vom păstra ca „limes“ într-o lume care deja nu mai are graniţe? Dar Israelul şi relaţia lui cu ţările arabe cum vor evolua, dacă eventual Iranul atacă statul evreu sau rezervele de apă devin un alt subiect de conflict major? Reluarea schimburilor diplomatice între Siria şi Liban ar mai putea descongestiona puţin complicatele relaţii dintre partenerii Mediteranei. Numeroase interogaţii şi incertitudini generează nu doar controversate dezbateri, dar şi necesare şi complexe soluţii.

 

Ce va urma, pe unde ne vom situa şi noi, românii şi România, cu tot ce va să presupună asta? Preşedintele Traian Băsescu, alături de ministrul de Externe „Măi, Comănescule“! – greu de uitat un penibil moment din viaţa diplomaţiei româneşti –, a participat atît la întîlnirea mediteraneeană de duminică, dar şi la manifestările oficiale, inclusiv la parada militară de pe Champs-Elysées, cît şi la dineul de gală de la Palatul Elysée. O recepţie cu ştaiful de rigoare, dar cu un număr de participanţi redus – conform noilor reglementări ale Guvernului francez pus pe economii, care preiau de la noi, nu ştim dacă în cadrul schimburilor bilaterale, faimosul dicton „Ieftin la mălai, scump la tărîţe!“ –, s-a consumat şi la Bucureşti, în absenţa şefului statului, dar în prezenţa altor numeroşi oameni de stat români. Ni se pare de bun augur încălzirea supei de fructe de mare mediteraneene, în contextul în care, orice ar planifica americanii la Washington, castanele sînt scoase din foc de cei aflaţi, cum se spune în termeni militari, pe teren, „în teatrul de operaţiuni“. Este bine să revenim pe terţele pieţe din Orientul Mijlociu, ar fi extrem de avantajos să reintrăm în circuitul economic-financiar tradiţional levantin. Între Caspică, Marea Neagră, Egee şi Mediterană se joacă viitorul Europei, şi nu la Marea Nordului şi Baltica, unde lucrurile sînt, aparent, mai aşezate. De aceea, nu are decît să ne bucure că mîndria celor care răcnesc cu pieptul bombat marseieza se poate conjuga cu mîndria noastră de a fi români. Franţa şi România au mult prea mult trecut amical în spate ca să nu se regăsească iar împreună, transformînd acel faimos solitaire al lui Camus în solidaire-ul ce poate uni cele mai divizate naţiuni. Soarele negru, al aceluiaşi premiat Nobel din Algerul Mediteranei, ar putea să cuprindă în cuget şi simţire o viitoare uniune mediteraneeană. Frumoasă utopie ca să nu ne bucurăm de ea măcar la sindrofiile oficiale.

 

Dacă la Treburile din Afară am putea sta bine şi mai clar ca perspectivă, nu acelaşi lucru putem consemna privind la ce se întîmplă cu Treburile Dinăuntru. Noul colhoz politic PSD-PC a dat în clocot şi a pus bazele viitoarei guvernări de stînga a României. Cu un program plin de promisiuni, cu elanuri reformatoare şi cu un guvern-fantomă deja articulate, vom avea de participat la confruntarea dintre stînga progresistă, profilată pe tandemul Năstase-Geoană, şi dreapta retrogradă, zice-se, reprezentată de tandemul Băsescu-Tăriceanu. Iată că mari noutăţi apar pe firmamentul politic românesc, iată cum din cenuşa trecutului se iţesc marile nume noi ale politicii viitorului! Entuziasmul plin de energii al noilor actanţi PSD-PC aruncă în lupta pentru prezidenţiale pe fostul prim-ministru şi pe fostul ministru de Externe. Avansîndu-se ca noutate şi un post de vicepremier pentru şefa PC-ului, Daniela Popa. Vive la France! şi Vive la Roumanie! – iată-ne din nou înfrăţiţi de o nouă Internaţională socialist-conservatoare de tip nou. Nu intrăm în comentarii, detalii sau necesare ironii, vrem doar să subliniem că alternativa la bătălia dintre Traian Băsescu şi Adrian Năstase nu există. Un Sorin Oprescu ieşit din mantaua FSN-PSD nu poate concura în nici un fel la nivel de republică, lipsit fiind de „aparat“.

 

Dacă Năstase are o bună organizare a partidului în teritoriu, Traian Băsescu beneficiază nu doar de logistica PD-L-ului, ci şi de aportul „organelor“. Serviciile sînt în mîna şefului statului, la fel ca şi o parte din intelighenţia zisă independentă, dar care face o propagandă deşănţată actualului şi viitorului locatar de la Palatul Cotroceni. Nu credem că Adrian Năstase va mai avea suficientă forţă de a reveni în prim-planul vieţii politice româneşti, aşa cum nu vedem partidul care ar avea forţa din teritoriu a PSD-ului. Pronosticul nostru ar fi o coabitare mixtă, Traian Băsescu preşedinte, cu un Parlament şi Guvern din cealaltă tabără. Adică aceeaşi, la urma urmelor. Dacă Mediterana poate să împace pe toată lumea, de ce nu ar face acelaşi lucru şi Munţii Carpaţi?