OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Paradoxul pe care-l pun în evidenţă discursurile publice ale unor comentatori cu pretenţii, dar deficitari la logică, se află în falia dintre ceea ce se pretind a fi – reprezentanţi ai „gîndirii de dreapta“ – şi ceea ce sînt, de fapt, prin diatribele furibunde împotriva capitalului privat, a liberalismului, a multipartidismului şi a sistemului parlamentar – exponenţi ai unei gîndiri extremiste, de esenţă totalitară, în care distincţia între stînga şi dreapta nu mai e funcţională. „Ceea ce seducea elita era extremismul ca atare“, scria Hannah Arendt în capitolul „Alianţa temporară între plebe şi elite“ din Originile totalitarismului. Profunda şi subtila analiză pe care o face Hannah Arendt coaliţiei neliniştitoare dintre plebe şi elite e de natură să ne pună pe gînduri şi azi, cînd constatăm cît de des revine, în discursul noilor propagandişti, elogiul ipocrit al poporului. În fond, invocarea poporului se face doar atunci cînd opţiunile acestuia, exprimate prin vot, convin intereselor personale ale „elitei“ oficiale, culturale şi politice. N-ar strica să ne aducem aminte invectivele revărsate asupra aceluiaşi popor, în anii ’90, de unii dintre avocaţii de azi ai lucidităţii „românilor“. În loc să-i pună pe gînduri convergenţa bruscă a idealurilor exprimate de interpreţii de manele cu propriile lor idealuri, în loc să-şi exprime dezacordul faţă de transformarea unui post imund ca OTV (autointitulat „televiziunea poporului“) în tribună guvernamentală şi prezidenţială, în loc să sancţioneze derapajele antidemocratice ale puterii (chiar şi atunci cînd sînt simpatizanţi ai partidului aflat la putere), intelectualii de carton exultă, căci ei sînt beneficiarii direcţi ai actualei confuzii de valori.

 

Nu mai departe decît luni, 15 martie, în editorialul publicat în Evenimentul zilei, dl Mircea Mihăieş îşi continuă opera de discreditare şi de răstălmăcire a rolului unor instituţii democratice fundamentale pentru funcţionarea statului de drept. După Parlament şi partide, a venit, iată, rîndul opoziţiei de a fi denunţată ca o „sfidare a semnificaţiei democratice a alegerilor“. Mircea Mihăieş – scriitor nu lipsit de talent şi vicepreşedinte al ICR, membru în boardul Fundaţiei Soros, profesor la Universitatea de Vest, editorialist la România literară şi Evenimentul zilei, membru în comitetele de conducere ale unor edituri prestigioase din România, pe scurt un intelocrat cumulard – nu are nici un scrupul moral cînd scrie că „ambiţia lui Crin Antonescu de a rămîne în opoziţie e semnul nu doar al neruşinării în raport cu cei care i-au girat candidatura, ci şi al sfidării semnificaţiei democratice a alegerilor. Altminteri – precizează, doct şi de-a dreptul iluminat, comentatorul –, am admite că există două tipuri de voturi: unul care te trimite la guvernare, altul care te ţine în opoziţie!“

 

Dacă e adevărat că limbajul trădează un mod de gîndire, fraza de mai sus e relevantă pentru aversiunea dlui Mihăieş faţă de regulile democraţiei parlamentare. A pretinde că rămînerea în opoziţie e neruşinare înseamnă a sfida nu doar bunul simţ, ci şi fundamentele statului de drept. Doar sistemele totalitare, în care puterea este confiscată de un partid unic, nu cunosc instituţia opoziţiei. Dacă ducem pînă la capăt raţionamentul pervers al dlui Mihăieş, ar însemna ca, de vreme ce toate partidele s-ar afla la guvernare, linia de demarcaţie între putere şi opoziţie să se şteargă, ceea ce ar duce, implicit, la o anulare a diferenţelor doctrinare şi, în cele din urmă, la partidul unic şi la autoritarism. Desigur că dl Mihăieş va nega vehement o astfel de interpretare.

 

Din păcate, dl Mihăieş nu e singurul intelectual fascinat de putere şi orbit, în consecinţă, de posibilităţile de a rescrie istoria într-un mod convenabil. Desantul Tismăneanu de la IICCMER, intervenţiile groteşti – pentru că mistifică adevărul – ale unor personaje cîndva percepute ca voci reprezentative ale societăţii civile, jocurile de culise, incoerenţa punctelor de vedere, reflectată în dubla măsură pe care o aplică actorilor politici (principiul orwellian „toate animalele sînt egale. Unele sînt mai egale decît altele“ e subiacent în toate intervenţiile lor), toate eforturile pe care le fac pentru a răstălmăci realitatea şi a impune o variantă profund viciată a acesteia indică nu doar un grav deficit de caracter, ci şi „demoralizanta fascinaţie exercitată de posibilitatea ca minciunile gigantice şi falsurile monstruoase să poată fi, în cele din urmă, stabilite ca fapte necontestate, ca omul să poată fi, în cele din urmă, liber să-şi schimbe după voie propriul trecut şi ca deosebirea dintre adevăr şi falsitate să poată înceta să mai fie obiectivă şi să poată deveni doar o simplă chestiune de putere şi ingeniozitate, de presiune şi de repetări infinite“ (Hannah Arendt).