OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Într-o cronică despre Festivalul de la Avignon din 2006 (publicată în Dilema veche), Alice Georgescu vorbeşte despre ezitarea de a scrie despre un eveniment teatral care s-a încheiat. Într-adevăr, o retrospectivă riscă să piardă din start interesul, rămînînd lipsită de semnificaţie pentru cei care nu au reuşit să asiste la spectacole. Există însă evenimente peste care e greu să treci fără a lăsa în urmă cîteva gînduri, iar Gheorghieni – deşi, în mod evident, nu o „Mecca“ a oamenilor de teatru, aşa cum a numit Alice Georgescu Festivalul de la Avignon – înseamnă, în spaţiul cultural actual, un reper ce ar trebui menţionat mai des. Într-un spaţiu cultural contemporan bombardat de evenimente, colocvii, dezbateri, cu care este imposibil să ţii pasul, Colocviul Teatrelor Minorităţilor Naţionale din România îşi păstrează o notă aparte atît prin aducerea pe scenă a unor spectacole care, în restul anului, sînt relativ greu accesibile publicului, cît şi printr-o promovare lipsită de ostentaţie – este de apreciat faptul că nu se recurge la clişee în tehnicile de promovare, teatrul nefiind un pretext pentru abordarea, din nou, a problemelor legate de comunităţile etnice.

 

Dacă în Sighişoara se întîlnesc, într-un festival care şi-a format deja o tradiţie în rîndul evenimentelor culturale, dansurile şi muzica minorităţilor, la Gheorghieni teatrul este centrul atenţiei. Eveniment desfăşurat între 3 şi 11 octombrie şi aflat la a VIII-a ediţie, Colocviul reuneşte teatre ale minorităţilor din ţară (Miercurea Ciuc, Tîrgu Mureş, Oradea, Timişoara, Cluj-Napoca, Sfîntu Gheorghe, Arad, Odorheiu Secuiesc, dar şi Bucureşti), care au astfel ocazia să îşi prezinte cele mai bune reprezentaţii, aducînd pe scena Teatrului Figura (aflat la a 25-a aniversare) spectacole variate, de la cele care abordează teme şi subiecte bine-cunoscute, pînă la cele care explorează modalităţi noi de expresie. De apreciat este şi apropierea publicului de spectacol. De pildă, un autor atît de abordat de-a lungul timpului în producţii teatrale, Molière, este „jucat“, de această dată, chiar printre spectatori. Improvizaţia actorilor de la Universitatea de Artă Teatrală Tîrgu Mureş, Secţia „Szentgyörgy István“, a coborît spectacolul Georges Dandin în rîndul publicului, la terasa Teatrului Figura, ce s-a dovedit a fi un excelent spaţiu de desfăşurare a spectacolului.

 

Faţă de „repertoriul“ cu care ne-a obişnuit teatrul din Bucureşti, pe scena de la Gheorghieni s-au jucat spectacole ce au readus în atenţie piese şi autori dramatici care nu au mai fost în prim-plan de o bună perioadă. În acest sens, două sînt reperele la care aş vrea să mă opresc: Vocea umană, după piesa lui Jean Cocteau, spectacol realizat de Teatrul Studio din Arad, şi Casa Bernardei Alba de Federico García Lorca, pusă în scenă de Teatrul „Tomcsa Sándor“ din Odorheiu Secuiesc. Cu un decor minimalist, one woman show-ul regizat de Harsányi Attila şi jucat de Melkvi Bea direcţionează piesa lui Cocteau pe linia unui dramatism potenţat de disperarea de a conştientiza, prea tîrziu însă, cît de limitată este existenţa în posibilităţile pe care ni le oferă. Perfect sugerat prin lanţul de la gîtul femeii, legate de bara care traversează aproape întreaga scenă, prizonieratul fiinţei umane nu poate sfîrşi decît prin destrămarea tuturor reperelor care au asigurat pînă atunci stabilitatea. Excelentă interpretarea lui Melkvi Bea, al cărei monolog, dar şi mişcarea scenică, prin care reuşeşte să comunice perfect starea de disperare crescîndă, sînt lipsite, într-un mod fericit, de orice urmă de artificial sau patetism.

 

Aceeaşi stare de angoasă, de tensiune o transmite piesa regizată de Csurulya Csongor, Casa Bernardei Alba. Cu o scenografie şi costume ce sugerează claustrarea şi permanentul doliu, spectacolul ilustrează un stadiu al fiinţei umane reduse la o singură linie directoare: Bernarda Alba (interpretată de P. Fincziski Andrea) se transformă, după moartea soţului, în tiranul celor cinci fiice ale sale, obligîndu-le să se conformeze unui calapod atît de dur, încît zîmbetele, îngăduinţa, fericirea nu îşi mai au locul. Totul trebuie sacrificat pe altarul aparenţelor şi al bunului renume. Spectacolul lui Csurulya Csongor pare a sugera că nefericirea nu mai este provocată de nici o instanţă superioară, tragedia nu mai este cauzată acum de cruzimea zeilor, ci chiar de cruzimea care se află adînc înrădăcinată în spiritul uman. Societatea supraîncărcată de prejudecăţi este predestinarea de care omul nu se poate elibera. Astfel, pentru ca „gura lumii“ să nu îi vorbească de rău familia, Bernarda nu ezită să îşi sacrifice fiicele, distrugîndu-le şansele la fericire. După cum aprecia chiar Csurulya Csongor, „ce bine că totul a fost numai teatru!“.