OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Sergio Monroy debutează foarte devreme, la vîrsta de 16 ani, cînd susţine primul concert în aer liber în Piaţa Mentidero. Se consacră ca pianist de jazz alături de marele cantaor Miguel Poveda, împreună cu care a cîntat în Sala „Central Lechera“. Din acel moment au început turnee în cele mai importante săli ale Spaniei, întîmpinate foarte bine de critica de jazz. Din acest lung şir de concerte, au rămas în amintirea fanilor mai ales două: cel de la Circulo de Bellas Artes din Madrid şi cel din cadrul Festivalului Músicas Vivas de Vic, la Barcelona. Dincolo de graniţele Spaniei, Sergio Monroy concertează în marea Britanie, Olanda, Germania şi Franţa. Debutul discografic are loc în 2003 cu Monroy, disc în care are alături muzicieni de categoria lui Javier Rubial şi Miguel Poveda. Al doilea disc, Chicuco, apare în 2008 şi are o componentă de flamenco mai pronunţată, ceea ce îi face pe critici să vadă în el pianistul de jazz fussion flamenco cel mai reprezentativ pentru secolul al XXI-lea.

 

În Chicuco întîlnim un Sergio Monroy mai matur, evoluat, mai stăpîn pe muzica sa, îndepărtîndu-se de maeştri. Pianistul cunoaşte muzica flamenco, arta flamenco, dar nu se rezumă la ea, ci primeşte influenţe din celelalte zone. Structura este una de flamenco, dar pe această structură se dezvoltă jazzul, cu influenţe din muzica andaluză şi din Cádiz. Chicuco este cuvîntul prin care este desemnat, cu duioşie, în C´adiz, băiatul de prăvălie, băiatul care face comisioane. (La începutul secolului al XX-lea un număr mare de locuitori din Cantabria, din nordul Spaniei, au pornit spre Cádiz pentru o viaţă mai bună. Ocupaţia lor era cea de comercializare a alimentelor aduse de dincolo de Atlantic. Chicuco îi desemna atît pe tinerii pe care aceşti propietari de magazine îi formau şi îi ţineau pe lîngă ei, cît şi pe proprietarii magazinelor). Cele opt teme ale discului, parcurg de la un capăt la altul claviatura, dar şi geografia sentimentală a pianistului, sar de pe clapele negre pe cele albe  şi aduc ba sunet de tango, foarte personal şi surprinzător, ba o rumbă foarte mişcată sau cîntece de dragoste, toate în ritm flamenco susţinut la percuţie de Israel Mera Katumba şi la bas de Alejandro Benitez.

 

Pentru început, ar fi interesant de ştiut cum v-aţi cunoscut?

Am început să lucrăm împreună în 1998 într-o tavernă de flamenco din C´adiz, la Cava, unde tot timpul veneau muzicieni foarte buni. Acolo este locul în care de altfel se naşte şi primul nostru disc, realizat împreună cu cei din cercul flamenco din C´adiz.

Ai făcut studii aprofundate de pian. care este maestrul tău?

Primul şi cel care m-a influenţat cel mai profund este Antonio Escobar.

Şi dintre pianiştii de jazz?

Ah, sînt foarte mulţi: Chano Dominguez, Michael Corea sau Bebo Valdes. Sînt mulţi, sper să nu se supere pe mine că nu-i numesc pe toţi. Sînt însă şi alţi muzicieni, nu neapărat pianişti, nu neapărat oameni de jazz, pe care îi admir, şi mă refer în mod special la Richard Bona sau Paco de Lucía.

Dintre toate locurile în care aţi cîntat, unde v-aţi simţit cel mai bine?

Există formule sau stiluri muzicale pe care ai vrea să le încerci?

Ideea e să ai deschideri pentru a încerca în permanenţă sonorităţi noi. Acum, spre exemplu, sînt foarte interesat de muzica africană, care e un izvor nesecat de ritmuri.

Dacă ar fi să-ţi alegi o altă meserie, ce ai alege?

Tot pianist aş fi, dar, dacă n-aş fi pianist aş fi chicuco. (ha, ha!!!).

Cum arată pentru tine 2010?

Sînt foarte prins cu un turneu în Statele Unite, alături de un muzician important din Spania, El Barrio. Pe urmă vom continua să promovăm discul Chicuco pe care deja l-am prezentat în multe locuri, atît în Europa, cît şi în State, lucru foarte important pentru mine. Ca să fiu mai exact, voi concerta la New York, alături de saxofonistul Tim Ries: e un adevărat lux să îl am alături într-un moment atît de important al carierei mele.

 

Carlos SAURA

După moartea lui Franco, Carlos Saura devine una dintre figurile emblematice ale cinematografiei Tranziţiei, reducînd intensitatea elitistă a peliculelor prin abordarea unor subiecte de psihologie a societăţii contemporane sau prin portretizarea unor figuri extraordinare, spaniole sau latino-americane. Seria de filme dedicate dansului spaniol, tangoului, artei flamenco sau filmele muzicale constituie o altă faţetă a operei sale şi marchează momente în istoria genului, din anii ’80 pînă în prezent: Bodas de sangre (1981), El amor brujo, Sevillanas, Flamenco (1995), Fados (2007). Documentarul Flamenco este considerat cel mai important documentar audio-vizual despre această artă.

În 1991 filmează, în Argentina, pelicula El Sur, bazată pe povestirea cu acelaşi nume de Borges. În 2004 filmează El séptimo día (2004), povestea unui masacru dintr-o provincie spaniolă, pe baza unui scenariu scris de Ray Loriga. Cea mai recentă producţie a sa este Io, Don Giovanni (2009), un lungmetraj despre viaţa lui Lorenzo del Ponte, cel care a scris libretul pentru opera Don Giovanni de Mozart.