OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In cartile dumneavoastra (in romaneste s-au tradus Poveste de iubire, Editura Corint, 2007; Case de nebuni, Editura Rao, 2007), tratati despre dragoste, despre erotismul in cuplu, adesea impins la extreme. Evocati drame amoroase deloc banale, insa intr-un stil rece, detasat, chiar crud. Citeodata spuneti ca e vorba de o chestiune de cuvinte, de existenta textuala, alta data ca este o incursiune in viata propriu-zisa – trebuie sa recunosc ca volumul Fragments de la vie des gens (2000) m-a dus cu gindul la Balzac cu ale sale Scènes de la vie.../ Scene de viata... Unde va situati, de fapt, in raport cu subiectele dumneavoastra?
Cred ca nu ma situez deloc intr-un context de explorare a nivelului textual, s-a spus foarte mult ca sint un stilist, cred ca stilul e ca si amprenta digitala, un lucru pe care nu-l poti evita, nu poti evita sa ai un stil, insa eu nu acord o atentie speciala acestui fapt. In schimb, in ciuda tuturor aparentelor – gasesc ca ati facut o remarca interesanta referitor la analogia cu Balzac –, eu cred ca ma situez in intregime de partea vietii, asa cum este ea astazi. Viata e mult mai cruda decit credem. Cred ca literatura nu are drept vocatie sa povesteasca lucruri false, desi o face adesea. Consider ca scriitorii ne prezinta adesea o imagine flatanta a vietii, care nu corespunde realitatii.

Vad in jurul meu destine destul de tragice, cred ca societatea noastra, mai mult decit alte tipuri de societate, emana acea otrava care se numeste frustrare. Frustrarea poate aduce oamenii in pragul disperarii si chiar al sinuciderii, al sinuciderii care nu e neaparat un act implinit: intreaga galaxie a lui Sisif, a disperarii, care trece prin angoasa si depresie. Cred ca in anii care vor veni vor predomina maladiile psihicului, pentru ca traim intr-o societate care nu e deloc adaptata la ceea ce sintem. Ni se spune ca aceasta societate e facuta pentru noi si de fapt ea e creata pentru oameni complet fantasmatici, care nu exista – oameni care ar avea capacitatea de a se comporta perfect in lumea muncii si intr-un context social si care ar fi, in acelasi timp, indivizi purtatori de dimensiuni suplimentare, de creativitate, in vreme ce viata pe care o duc este impotriva acestei impliniri personale. E vorba, in cele din urma, de un ideal de viata imposibil de realizat, pentru ca este mult prea contradictoriu. Nu putem fi, in acelasi timp, in conformitate cu ceea ce ne cere societatea si realizati in plan personal. Fericirea ne este data astazi ca o datorie suplimentara. Ni se adauga in fiecare moment, an dupa an, noi datorii sociale, care creeaza angoasa. Caracteristica principala a epocii noastre este angoasa.

Intuitia lucrurilor pe care nu le cunosti
Ati scris ca aveti o experienta de viata limitata („nu am decit experienta destul de restrinsa a mediului in care traiesc, si totusi ma simt foarte aproape de toate acele zone ale societatii in care suferinta e aproape obligatorie...“): Fragments de la vie des gens reprezinta o intuitie, un rezultat al imaginarului ori va documentati, intr-un fel sau altul?
Era un raspuns intr-un fel ironic, pentru ca se spune mereu ca scriitorii ar trebui sa aiba o experienta diferita de a celorlalti, subzista mitul scriitorului calator. Intr-adevar e vorba de intuitie, si nu de documentare, pentru ca, dupa mine, un scriitor care ar vorbi doar despre ceea ce cunoaste nu ar fi unul veritabil. Orice artist, scriitor sau muzician, ar trebui sa aiba intuitia lucrurilor pe care nu le cunoaste. E, cel putin, cazul marilor artisti. Si chiar daca scriitorul are o viata restrinsa, minuscula, e ca si monada leibniziana – in ea se regaseste universalul.

Continuind putin analogia cu Balzac, ati spus ca „se pot scrie romane de o pagina sau de trei mii“. In Fragments de la vie des gens alegeti prima varianta si scrieti povestiri de citeva pagini. De ce aceasta concentrare si de ce, in plus, acest stil detasat, impersonal in raport cu dramele evocate? Scrieti adesea la persoana I si, totusi, stilul nu adera la personaj, se detaseaza de el.
Nu cred ca romanele scurte sint mai putin adevarate decit celelalte; in plus, astazi sint calificate drept romane texte care altadata erau considerate nuvele. In ce priveste raceala... in orice caz, autorul se simte intotdeauna in spatele personajului sau. Referitor la stil, e o chestiune pe care nu mi-o pun niciodata. Nu ma gindesc niciodata cum voi scrie, care va fi stilul pe care-l voi aborda. Ceea ce ma intereseaza in mod esential in literatura e sa spun povesti, ca sa le cunosc eu insumi – pentru ca nu le cunosc inainte sa le scriu. Nu exista, in ce ma priveste, nici o premeditare.
Impresia mea, cind am citit Poveste de iubire, a fost ca e vorba de un autor sadic, care vrea sa socheze cititorii – nu mi s-a parut ca e vorba de realism acolo...

Ceea ce il caracterizeaza pe eroul din Poveste de iubire e incapacitatea de a tine cont de ceilalti. E vorba de profilul psihologic al violatorului, dar si al pedofilului – oameni care fac ca vointa lor, oricare ar fi ea, sa fie si vointa celorlalti. Personajul din roman vede o femeie in metrou si decide brusc ca ea va fi sotia lui. Nu are nici un fel de sentiment de culpabilitate, ba din contra, crede ca fericirea lui este si fericirea ei. Cred ca acelasi lucru se intimpla si cu dictatorii: ei au impresia ca aduc fericirea celorlalti, dar nu se intimpla asa, pentru ceilalti nu exista pentru ei, sint doar o fantasma.
De ce nu ati dat drept de replica femeii? Ea nu vorbeste deloc in acest roman, nu face nici un gest sa se elibereze.
Tocmai, ea e o victima si, in mod simbolic, victimele nu se exprima. Sau, pentru a se exprima, ar trebui sa ne situam dupa crima, dupa actul in sine. Dar in carte nu sintem niciodata dupa actul in sine, pentru ca, chiar si atunci cind ea se casatoreste cu violatorul, e in continuare victima, in situatia de viol... Sub constringere nu exista posibilitatea expresiei, un om pe cale de a fi asasinat nu se poate exprima.

In Fragments de la vie des gens, „les gens“/oamenii sint mai ales femei. In Poveste de iubire, victima este o femeie. Aveti o predilectie pentru personajele tragice feminine?
Da, am o predilectie pentru personajul feminin pur si simplu, cred ca barbatii au un psihism mult mai simplu. Am putea compara psihismul masculin cu un calculator, in timp ce psihismul feminin nu este unul logic. Nu vreau sa spun ca nu au o capacitate de abstractizare la fel de mare ca a barbatilor, ci doar ca psihismul femeilor, misterios si necunoscut pentru mine – fiindca sint barbat –, nu mi se pare ca asculta de aceeasi logica primara ca cel al barbatilor. In povestile de cuplu, exista intotdeauna probleme, pentru ca barbatul nu intelege, de regula, dorintele profunde ale femeii. Ma preocupa acest lucru, pentru ca mi se pare ca e mai complex.

Literatura in zona flatarii
Spuneti intr-un interviu din Lire ca: „Singurul lucru care conteaza este ca fraza sa fie ireprosabila in plan etic. Sintem inconjurati de oameni necinstiti, din acest punct de vedere, iar literatura e o chestiune de onestitate“. In ce sens vorbiti de onestitate, in ce sens sint cartile dumneavoastra etice?
In literatura, lipsa de talent este o lipsa de etica, in masura in care cred ca o carte trebuie sa fie dusa pina la ultimele consecinte, ea trebuie dusa de autor la un grad – nu de perfectiune absoluta –, dar la gradul sau propriu de perfectiune. E o chestiune de rigoare si de siguranta fata de sine insusi.

Cred ca frazele sint sau nu oneste, in masura in care nu te grabesti sa scrii; cred ca mai e vorba si de curaj in modul in care scrii – am vazut adesea scriitori care „s-au scos“ cumva prin frazele lor; diferenta dintre mine (si scriitorii care ma intereseaza) si ei se situeaza chiar in acest loc. Sa luam exemplul lui Balzac: el nu da niciodata impresia cititorului ca manipuleaza chestiuni importante ca Dumnezeu, viata vesnica, dragostea etc. fara sa o si faca intr-adevar. Cind nu se intimpla asa, ne aflam in literatura in zona flatarii, flatam urechea, flatam sentimentele si, in cele din urma, cred ca reteta pentru a scrie o carte care sa fie bine primita e sa povestesti oamenilor lucruri pe care ei le cunosc deja. Cred ca e curajos sa nu repeti, sa nu rescrii, sa nu copiezi in literatura. Literatura in general e, intr-un fel, ca Bouvard si Pécuchet, care, la sfirsitul cartii, se apuca sa rescrie cartile.
Dar exista o intreaga traditie a literaturii livresti...

Da, dar nu la ea ma refeream. Dupa mine, cu cit scriitorii sint mai putin cultivati, cu atit mai mult ei se regasesc in zona pastisei si a unei formule literare invechite (in genul serialelor TV sau al filmelor comerciale). Pentru mine, chestiunea onestitatii trece prin incercarea noului, literatura avanseaza prin lucruri fundamental noi, care bulverseaza eul, in raport cu ce era el inainte. Istoria artei occidentale – pictura, literatura – cred ca e facuta numai din revolutii. Literatura reprezinta o continua bulversare, altfel nu merita efortul.
Nu incercati in literatura aceasta noutate altundeva decit in viata de cuplu?
Cuplul – fie el efemer, sau durind o viata, ceea ce se intimpla rar – este, realmente, locul in care oamenii exista cu adevarat. Ei exista mult mai profund si mai intens in relatia lor amoroasa decit in cea sociala. In societate, ei se misca in niste roluri care au fost deja scrise si cred ca locul unde dau dovada de creativitate este chiar dragostea.

Ati declarat ca scrieti pentru dumneavoastra. Asa este?
A spune ca scrii pentru cititori este cel mai mare dispret pe care li-l poti arata. Exista o solitudine, o izolare necesara in actul de a scrie, care, pentru mine, nu reprezinta un act de seductie. Cind scriu, nu o fac pentru a seduce un public oarecare. Si cred ca e o situatie mai generala: chiar si pentru scriitorii de curte, precum Molière, care scria pentru a placea doar unui anumit public, regelui, Ludovic al XIV-lea, care era o persoana extrem de cultivata (caruia nici nu i-a placut intotdeauna!). Un pictor inca ar mai putea picta pentru a placea – criticilor de arta sau colectionarilor –, dar un scriitor, care se adreseaza unui public larg, carui tip de public ar trebui sa placa? Marele public va prefera mereu romane in felul lui Balzac, nu pe Balzac insusi, dar texte scrise in genul acela. Trebuie sa ne ferim intotdeauna de acest respect al cititorilor, pentru ca, daca scriitorii ar fi vrut sa placa marelui public, n-ar mai fi existat literatura. N-ar fi existat Proust, Joyce sau Faulkner. A placea cititorilor e, finalmente, un ideal mediocru. Iar literatura nu trebuie sa fie, dupa mine, moralista.

Astazi, scriitorul nu trebuie sa placa, ci sa vinda...
Pe mine nu m-a preocupat acest lucru; eu scriu de multi ani si am inceput sa vind abia acum patru sau cinci ani. Mi-am petrecut 48 de ani nu numai nevinzind, dar, in anumite momente, nici macar publicind. Astazi, am impresia ca cititorii mei s-au nascut. Ca am petrecut toti acesti ani asteptind ca cititorii mei sa se nasca, sa apara o noua generatie. Sint scriitori care erau foarte cititi acum 10-15 ani, dar acum nu mai sint, fiindca a disparut publicul lor.

Pagini realizate de Adina DINITOIU