„Dacă ştii că îţi faci meseria de jurnalist, nu mai ai nevoie de alte forme de alint“

Interviu cu Matei Martin

Autor: UN Cristian | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Matei Martin, născut la 20 iunie 1978, este absolvent al Facultăţii de Ştiinţe Politice şi Administrative. A fost secretar de redacţie la Dilema, apoi la Dilema veche, şi secretar general de redacţie la suplimentul Litere, Arte & Idei al ziarului Cotidianul. Articole şi fotografii în revistele 22, Lettre Internationale, Regard, DeBizz, Flacăra, Observator cultural, Esquire ş.a.; a tradus Fascism şi comunism de François Furet & Ernst Nolte ( Univers, 2000). Colaborează la Radio France Internationale cu rubrici de actualitate culturală. Este şi editor coordonator la revista Dilemateca. În 2008 a obţinut Premiul pentru jurnalism cultural pentru un reportaj despre Tîrgul de Carte de la Leipzig.

Cronicile în cinci rînduri scrise pentru Liternet sună puţin a ştiri. Deformaţie profesională sau formulă personală?

Cronicile de cinci rînduri sînt... cronici de cinci rînduri. Formula îi aparţine, cred, fondatorului LiterNet, Răzvan Penescu. În timpul festivalurilor mari (cum e Festivalul Naţional de Teatru), cînd ai de urmărit cîte 3-4 spectacole pe seară, „obligaţia“ de a contribui la revista on-line te ajută să-ţi ordonezi gîndurile şi să-ţi pregăteşti agenda pentru ziua următoare. În acelaşi timp, e un exerciţiu pentru eventualele cronici sau articole mai mari. Cred că şi pentru publicul larg e un ghid util: dintr-o privire, cei care urmăresc festivalul pot să parcurgă impresiile unor spectatori avizaţi despre evenimentele din program. Această pagină cu cronici de cinci rînduri e ca un sistem de alertă rapidă.

De cînd eşti la RFI şi cu ce se „mănîncă“ jurnalismul cultural la un post internaţional care are o divizie bucureşteană?

La RFI lucrez de pe la începutul lui 2006. Am fost invitat pentru a realiza o rubrică de întîmpinare a Sommet-ului Francofoniei, care a avut loc în toamna aceluiaşi an. Din octombrie 2006 realizez o rubrică intitulată „Espresso cultural“. În trei minute – cît să-ţi sorbi cafeluţa –, îţi zic ce se mai petrece prin teatre, cinematografe, librării, muzee etc. Rubrica mea se difuzează în cadrul programului matinal, printre corespondenţe europene, interviuri şi ştiri locale. RFI e unul dintre puţinele posturi de radio din România care a inclus în programul cotidian informaţii culturale. Cred că e un soi de lecţie franceză: acolo oamenii au înţeles foarte bine dimensiunea economică şi socială a culturii, care e capabilă să creeze locuri de muncă, bogăţie, identitate, o legătură socială etc. Aşa că, la RFI, ştirile culturale sînt aproape obligatorii. Mă simt privilegiat. Mai ales cînd mă gîndesc că radiourile comerciale de la noi afectează culturii un spaţiu neînsemnat, marginal.

Fireşte, nu pot omite măcar o întrebare despre Matei Vişniec. Cît de bine îl cunoşti?

În carne şi oase l-am văzut o singură dată, acum doi ani, cînd a venit la Bucureşti pentru a-şi lansa volumul de piese scurte Imaginează-ţi că eşti Dumnezeu. Altminteri, el îşi transmite corespondenţele de la Paris, eu îmi înregistrez materialele în redacţia de la Bucureşti. Dar mă emoţionez de fiecare dată cînd mă gîndesc că „vorbesc“ pe aceeaşi frevenţă cu el.

În 2008 ai fost nominalizat de CRP (Clubul Român de Presă) la secţiunile „Jurnalism cultural“ şi „Interviu“. Ai cîştigat la „Jurnalism cultural“, deşi erai singurul candidat care nu era din TVR Cultural, un post cu specific cultural, printre nominalizaţi. Ai fi preferat secţiunea „Interviu“?

Aş fi preferat să cîştig la ambele secţiuni... Glumesc. Mă bucur că am obţinut premiul, am lucrat serios la acel reportaj.

Cum îţi explici, totuşi, că nominalizările vin cu precădere din zona TV, paradoxal, nu ştiu cît de reprezentativă, cînd, se ştie, piaţa culturală e plină de reviste. E, poate, singurul „spaţiu“ în care calitatea reportajelor culturale e cu mult sub standardele unor reviste. Crezi că revistele literare sau culturale, ca să extind puţin, suferă la capitolul vizibilitate din pricina capitolului difuzare?

Nu cred că ar trebui să ne mire faptul că jurnalişti ai postului public sînt nominalizaţi la categoria jurnalism cultural: una peste alta, TVR a produs nişte emisiuni bune, nişte reportaje interesante, a descoperit teme pertinente pe care nu le-a mai abordat nici o altă televiziune. Aceste materiale trebuiau menţionate, şi mă bucur că au fost remarcate. Pe de altă parte, într-adevăr, jurnalismul cultural se face, la noi, mai degrabă în presa scrisă, nu la televizor. Te întrebi cum de nu se văd aceşti jurnalişti, foarte numeroşi, la concursuri şi gale? Oare cîţi dintre gazetarii aceştia s-au şi înscris în concurs? Pentru că, la CRP, esenţial e să te înscrii: există un termen-limită, formulare, regulament etc. Am auzit şi eu asemenea văicăreli şi lăcrămaţii: „Vai, n-am fost nominalizat, n-am luat premiu!“. Iar persoana respectivă nici măcar nu se înscrisese la concurs.

Publici în mai multe locuri. Fireşte că n-am să te întreb unde se cîştigă mai bine, dar am să te întreb unde ţi se pare că e mai bine pentru tine?

Public în Dilema veche, în Dilemateca, în Adevărul literar şi artistic, Esquire şi în multe alte locuri. După cum ştii, presa culturală nu e prea bănoasă. Dilema Veche rămîne, fireşte, gazeta mea preferată. Sper să ies la pensie de aici.

Presa culturală operează în principiu cu ştiri pozitive. Se produc evenimente, se comentează tîrguri, se lansează cărţi ş.a. Practic, se poate fenta ceva neplăcut, poţi să nu scrii despre o carte slabă, poţi selecta din evenimente. Cum vezi însă această etichetă (impusă aberant) de ştire pozitivă/negativă?

Cînd am auzit că unui parlamentar chiar i-a trecut prin cap să facă o lege despre cum trebuie „administrate“ ştirile, m-a apucat un rîs nebun. Apoi mi s-a făcut brusc teamă: mi-am dat seama că acolo sus e plin de nebuni care se plictisesc şi că, în lipsă de altceva, îşi umplu timpul cu măsuri absurde. Nu m-am gîndit niciodată dacă ştirea pe care tocmai o redactez e pozitivă sau negativă. O ştire e o ştire. Hai să vedem cum s-ar aplica „teoria“ în presa culturală. Şi mă refer doar la ştiri, nu la articole mari, comentarii etc. Ia cutare regizor român un premiu la Cannes. Păi, asta-i ştire pozitivă? Pentru Won Kar Wai, de pildă, ar putea fi o veste cam tristă: păi ce, el n-ar fi meritat un Palme d’Or?

Există prejudecata printre scriitori că meseria de jurnalist e oarecum în umbra celei de scriitor (personal, cred că mulţi dintre scriitori au această problemă a întîietăţii meseriei lor faţă de o alta, mai ales una legată întrucîtva). Am întîlnit legitimări de genul „mă recomand, x, scriitor şi, în timpul liber, jurnalist“. Ei bine, în ultimii ani, cînd meseria de scriitor n-a prea produs bani, recomandările s-au inversat: „x, jurnalist şi, la origini, scriitor“. Crezi că e o cauză care ţine de promovarea literară (deficitară), de excedentul de scriitori (mii, practic) sau pur şi simplu de „mîna“ istoriei (aş fi fost tentat să spun „farsa“ istoriei jucată numărului exagerat de scriitori, dar nu am pus „farsă“ tocmai pentru că nu consider principial jurnalismul inferior literaturii)? Şi-n aceeaşi idee, ai cumva la sertar cărţi, în timpul liber, să zicem, eşti scriitor?

Mie meseria de jurnalist cultural mi se pare suficient de onorabilă încît să nu mai am nevoie să (mă) mint că aş fi (şi) scriitor. Nu am nici un fel de complex din acest punct de vedere. Dacă ştii că îţi faci meseria de jurnalist cum trebuie, nu mai ai nevoie de alte forme de alint. Cît priveşte perfida ta insinuare, nu prea ştiu cum să-ţi răspund. Dacă ţi-aş spune că da, într-adevăr, am ceva în lucru, şi nu ţi-aş arăta şi cărţile, o să-mi reproşezi că blufez. Aşa că prefer să zic pas.

Ai simţit vreodată presiuni modului de a aborda un subiect? Ai primit „indicii“ de tratare? Cum crezi că ai reacţiona dacă ai descoperi că textul tău nu prea mai e al tău şi, uneori, cum se mai întîmplă prin redacţiile unor ziare, are un cu totul alt sens decît cel iniţial?

O singură dată am simţit asemenea presiuni. Dar te asigur că nu am cedat nici un moment. Se întîmpla acum cîţiva ani la ziarul Averea, proaspăt înfiinţat pe vremea aceea. Colaborarea mea cu acea publicaţie a durat cel mult patru luni. Imediat ce am simţit că se împute, mi-am căutat de lucru în altă parte. Presa cotidiană de la noi e, într-adevăr, un spaţiu destul de promiscuu.

Se mai întîmplă ca diverşi redactori ai publicaţiilor la care mai colaborez să intervină pe textele mele. De cele mai multe ori le sînt recunoscător. Rarisim s-a întîmplat ca un redactor să îmi strice poanta finală sau să schimbe un titlu bun cu unul mai prost; mă supăr, dar îmi trece. Pentru că îmi dau seama că şi eu, ca redactor, poate am greşit la un moment dat.

Cum vezi jurnalismul cultural în perioada de criză? Se vehiculează o cădere în bloc a sistemului (şi-aşa divizat şi puţin rupt de realitatea economică). Revistele se mută ex-clusiv în mediul virtual, se-anunţă falimente răsunătoare...

S-o luăm altfel: cînd nu a fost în criză jurnalismul cultural? E jale dintotdeauna. E jale pentru că paginile de cultură nu au fost niciodată o prioritate pentru patronii de presă. Departamentele de cultură (adesea e un departament unic – Cultură/Media/Life) au cele mai mici bugete, cele mai puţine resurse în economia unui cotidian. Directorii de ziar de la noi sînt convinşi că ştirile culturale sînt neinteresante, că nimeni nu le citeşte, că sînt un moft. Prestigiul pe care îl aduce ziarului o bună acoperire a domeniului cultural nici măcar nu e luat în calcul. Acceptă să „angajeze“ nişte editorialişti prestigioşi (scriitori, filozofi etc.), dar n-ar investi pînă la capăt, angajînd şi nişte jurnalişti capabili (şi, mai ales, suficient de numeroşi) pentru o pagină zilnică de cultură. În presa cotidiană, se copiază pe rupte formate, toţi patronii se laudă că sînt ca Le Figaro, ca New York Times, ca Die Welt. Dar, de fapt, copiază doar forma (un corp de literă, o încadrare, un tip de paginare etc.), nu fondul. Dacă ar analiza mai în profunzime, şi-ar da seama că paginile de cultură sînt, pentru toate aceste ziare, centrale, esenţiale. Frankfurter Allgemeine Zeitung, cel mai important cotidian german şi una dintre publicaţiile economice de referinţă pentru Europa, ţine să ofere publicului său cele mai bune şi mai pertinente informaţii culturale: în acest scop, a reuşit nişte transferuri (da, e termenul fotbalistic, pentru că şi sumele sînt... fotbalistice) răsunătoare de jurnalişti culturali de prin alte redacţii.

Dar să revenim la criza de aici şi de acum: cred că publicul s-a plictisit de aceleaşi ştiri răsuflate şi ameţite cu politicieni corupţi, cu scandaluri inter- şi para-coaliţie, cu preşedinţi şi premieri omniprezenţi, atoateştiutori şi atoatevorbitori. Dacă urmăreşti cu atenţie toate ziarele din aceeaşi zi, o să vezi că şi ştirile sînt, practic, exact aceleaşi: ziarele nu au, aşa cum ar fi normal, agende proprii, diferite în funcţie de publicul pe care îl vizează. Reporterii se înghesuie mereu la aceleaşi evenimente anunţate şi scriu cu toţii aceleaşi ştiri previzibile. De aceea e atît de plicticoasă presa românească, de aceea nici publicul n-o mai vrea. Paginile de cultură – dacă ar fi bine croite şi bine scrise –, ar putea crea diferenţieri, stratificări etc. care, la un moment dat, se pot transforma într-un avantaj competitiv pentru ziar.

Să venim la concret. Care a fost cel mai „greu“ interviu pe care l-ai luat? Ai nişte modele de interviuri (ca abordare, stil, personalizare). Ce preferaţi ai? Studiezi tehnica de interviu a altora (să zicem Mihail Vakulovski, Ovidiu Şimonca, Robert Şerban, George Arion, Răzvan Ţupa, ca să amintesc cîteva formule diferite şi detectabile)? Şi-n aceeaşi zonă, intenţionezi să-ţi aduni, mai devreme sau mai tîrziu, interviurile într-o carte?

Toate intervirile mi se par grele pentru că nu sînt deloc genul spontan. Şi atunci lucrez enorm pentru a mă pregăti: citesc ce-a scris autorul pe care urmează să-l intervievez, citesc ce au scris alţii despre el, urmăresc interviurile pe care le-a dat. Îmi pregătesc de acasă cam toate întrebările – nu las nimic la întîmplare. De la planul iniţial deviez minimal, de regulă încerc să conduc eu discuţia. Dacă interlocutorul e prea ludic, intru în panică. Nu am modele în ceea ce priveşte interviul. Îl admir însă pe Eugen Istodor. Îl admir şi îl invidiez pentru detaşarea cu care pune întrebări deconcertant de fireşti şi pentru geniul să de monteur. Interviurile lui merită publicate în volum; ale mele, nu.

Ai site/blog? Cum vezi blogosfera culturală, momentan limitată la experimente şi o confuzie valorică exemplară? Ai apărea pe un site alături de zeci de voci mai mult sau mai puţin concludente sau rămîi fidel unei poziţii considerate chiar de mulţi bloggeri elitiste? Selecţia de revistă şi lucrul într-o redacţie profesionistă îţi garantează un statut mai apropiat de ce ţi-ai propus?

Nu urmăresc blogosfera decît foarte rar şi foarte superficial. Pur şi simplu nu am timp să mă afund în hăţişul de bloguri, site-uri, pagini etc. Nu are de-a face cu elitismul, ci cu pragmatismul: nu văd ce aş avea de cîştigat printr-o prezenţă susţinută pe bloguri. În plus, această democratizare (excesivă, agresivă) a jurnalismului cultural e, pînă la urmă, nocivă. Trebuie păstrate nişte ierarhii, iar blogosfera nu face decît să erodeze acele voci care contează. Sigur, există bloguri interesante, pe unele (foarte puţine) le mai răsfoiesc din cînd în cînd, dar cred că, în ansamblu, blogosfera e doar o supă rece şi diluată. Pe de altă parte, nu aş putea să te mint: mi-am rezervat blog cu numele meu încă de-acum doi ani. Deocamdată e nefolosit. Dar cine ştie...

Recomanda articolul prin: