OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Evenimentele din ultimele două săptămîni s-au succedat cu o rapiditate deconcertantă pentru analiştii comozi, obişnuiţi cu clişeul inerţiei româneşti. Una după alta, cam toate prejudecăţile asupra României profunde „adormite“, „vegetative“ (acea Românie pe care un tînăr, strălucit şi iresponsabil intelectual român voia, în epoca interbelică, s-o pună „la teasc“) au fost infirmate de realitatea văzută-n faţă.

Dincolo de unghiul unei televiziuni sau al alteia, cu toate raportările sensibil diferite ale unor gazete la aceleaşi evenimente, făcînd chiar abstracţie de jocul colorat politic al anexării Pieţei, cîteva lucruri au fost unanim acceptate. Pe aceste lucruri voi insista în rîndurile următoare; şi pe semnificaţia punerii lor împreună.

 

Primul lucru esenţial şi vizibil pentru orice om de bună-credinţă este că, în judecarea conflictului absurd dintre preşedintele României şi medicul Raed Arafat, etnia n-a mai contat. Cu excepţia dlui Becali (fidel convingerilor sale primitiv-tribale asupra societăţii şi profund dezamăgit de reacţia de simpatie a galeriei steliste faţă de „un arab“), martorii sideraţi ai acestui conflict purtat la televizor „în direct şi la o oră de vîrf“ s-au simţit solidari cu fondatorul SMURD şi jigniţi personal de agresivitatea de atitudine şi limbaj a preşedintelui. Dl Traian Băsescu s-a văzut, aici, înfrînt pe terenul propriu al populismului: chiar în ochii acelei părţi a electoratului nostru vulnerabilă la românism prost înţeles şi la xenofobie mai bine sau mai stîngaci ascunsă. Argumentul autorităţii profesionale şi al dedicaţiei pe care un om a dovedit-o, în timp, faţă de rostul profesiei lui (Raed Arafat) a bătut, de această dată, argumentul autorităţii decizionale, al intervenţionismului inadecvat şi al arbitrariului comportamental (Traian Băsescu). Căci strada care l-a votat de două ori pe actualul preşedinte văzuse în toţi anii aceştia, de mii de ori, ambulanţele SMURD. Aceste ambulanţe SMURD făcîndu-şi loc oriunde şi oricînd în trafic pentru a salva vieţi omeneşti: ele l-au înfrînt pe autoritarul preşedinte. Creatorul şi apărătorul serviciului SMURD putea fi oricine şi orice: arab, evreu, neamţ, rus, chinez. În ochii României profunde – şi în reacţia ei de solidaritate cu un specialist dedicat –, elementul etnic n-a mai contat.

Această revelaţie a multora că, în fond, nu contează etnia omului, ci faptele lui a fost, aşa-zicînd, un terapeutic factor declanşator, primum movens. A generat, extrem de rapid, un proces de reflecţie individual şi colectiv asupra realităţii în care trăim. Şi în această realitate, oamenii „obişnuiţi“ (ce-mi place acest adjectiv pus lîngă substantivul „om“!) au început, deodată, să vadă şi altceva decît obişnuitul joc al declaraţiilor politice. Manifestaţiile din Piaţa Universităţii au început din solidaritate cu creatorul SMURD şi au continuat, ca într-un joc de domino, pe linia resuscitării dimensiunii civice. Tot ca la domino, această linie este şerpuită, greu de urmărit şi, pentru unii, ininteligibilă. Pentru cel care urmăreşte o singură televiziune şi pentru cititorul unei singure gazete, ceea ce se întîmplă acolo poate echivala fie cu o minune dumnezeiască, fie cu un circ ambulant. Dar de ce să citeşti o singură gazetă cînd poţi face pe Internet revista întregii prese? De ce să urmăreşti ştirile la o singură televiziune cînd, zappînd, le poţi urmări la toate? Publicul-ţintă a descoperit, subit, că, în lumea lui, există totuşi şi altceva decît divertisment grosier: şi că acest „altceva“ îl priveşte în mod direct şi nemijlocit. De regulă, politicienii cu instinctul adaptării se pliau mai repede pe situaţia din „teren“; şi o foloseau politic. De data aceasta, a fost invers. Întîi s-a trezit, în noi, cetăţeanul; şi abia apoi politicianul.

Este motivul pentru care, de pildă, dl Ludovic Orban a fost „ejectat“ din Piaţa Universităţii; după cum ejectaţi au fost şi reprezentanţii mişcării „Noua Dreaptă“. Ambele excluderi sînt simbolice şi mi-au plăcut la fel de mult (cu toate că dl Orban e departe de a-mi fi o figură antipatică). Ele dovedesc că, în noua ecuaţie a civismului autohton, politicul afişat şi extremismul vocal nu mai contează. De data aceasta (şi, probabil, de acum încolo), civicul sprijină şi fortifică, cenzurează şi „organizează“ ideologicul. Mai importanţi decît zecile de mii de manifestanţi de la mitingul autorizat al USL au fost, pentru mine, sutele de manifestanţi de toate orientările de la mitingul neautorizat din Piaţa Universităţii.

 

Pentru că s-a întîmplat să fiu acolo chiar în seara istorică în care carosabilul a fost ocupat şi delimitat spre intersecţia de la Universitate prin acel terifiant cordon de jandarmi, pot spune cu mîna pe inimă ce am văzut între orele 20.00 şi 22.00. O manifestaţie absolut paşnică şi multicoloră (o singură scandare ineptă: „Afară, afară, cu ungurii din ţară!“), cu o majoritate de tineri cărora nu le era frică. O manifestaţie în care teribilii apărători ai ordinii, dispuşi perpendicular pe bulevard, între trotuarul Universităţii şi trotuarul dinspre Teatrul Naţional, au avut la rîndul lor un comportament OK. Ce s-a întîmplat după ora 23.00, de a fost îngrozită, prin televiziuni, o ţară întreagă, a fost simplu şi uşor de urmărit, mai ales de către cei ce fuseseră acolo. Cîţiva instigatori (şapte-opt oameni foarte „activi“ după ce grosul manifestanţilor părăsise deja Piaţa) s-au năpustit spre acel cordon de jandarmi care i-ar fi înspăimîntat şi pe Terminator cu Rambo împreună. Moromete al nostru l-ar fi întrebat pe unul dintre aceşti jalnici instigatori: domnule, dar dacă tot vrei să ajungi la Piaţa Unirii, de ce nu o iei pe trotuar, ca tot omul, că ajungi mai lesne? Ei au fost utili însă prin aceea că au determinat o promptă reacţie de „apărare“, transformată în 3 minute şi 45 de secunde în acţiunea de „curăţare“ a Pieţei Universităţii. So what?

Etnicul – spuneam – nu mai contează în sfera gîndirii publice asupra unui subiect, a unei teme, a unui eveniment.

 

Politicul, de asemenea, nu mai predomină decît în măsura în care răspunde prompt, eficient şi corect formulării unui set de opţiuni cetăţeneşti: şi mai exact, unui numitor comun de civism.

 

Autoritarismul şi-a trăit traiul şi şi-a mîncat mălaiul în lumea civilizată de care, volens- nolens, aparţinem.

 

Domnule preşedinte Traian Băsescu, cu tot respectul datorat funcţiei în care vă aflaţi, aş vrea să vă comunic următorul lucru: deşi sînteţi unul dintre cei mai abili jucători politici pe coarda noastră naţională, orice veţi mai face de acum încolo, domnule preşedinte, aţi pierdut.

 

 

Fotografie: Eduard Constantin