OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dacia preistorica a lui Nicolae Densusianu a aparut in 1913, la capatul unui travaliu, inclusiv oniric, care a durat mai multi ani. Ea s-a vrut in mod clar acea prima sinteza cu privire la teritoriul antic al Daciei care sa ilustreze nu numai o arhicontinuitate, ci si un viitor. N-a iesit decit un sic cogito al arheologiei, in care mediumnitatea deseori invocata a pelasgilor avea sa aduca deservicii precise ideii de stiinta istorica. E o carte in care autorul si-a citat tot: aspiratiile si maniile, chestionarele folclorice, visele, banuielile si intreaga biblioteca. Amestecul acesta care impinzeste sute de pagini – e drept, cu grafia adusa la zi – a fost reeditat recent de Editura Mentor si distribuit de Editura Nemira, intr-un singur volum cartonat, cu o prefata cel putin ambigua, care face din acest Densusianu un premergator utilizabil, chiar daca marginal, in timp ce un minim contact cu bibliografia temei nu lasa nici o speranta: nu il mai citeste nimeni.

Exista un zel fatidic in atari intreprinderi si putini l-au ilustrat la noi mai bine decit N. Densusianu. Forta cartii sale e medievala, si asta intr-un context european pozitivist, filologic modern, expresionist chiar. Daca i-am uita data aparitiei si curiozitatile gramaticale, am putea-o considera un tratat fantasmatic de secol XVI; e opusul cercetarilor de arheologie, chiar daca le utilizeaza copios, caci nu are nimic din rezistenta si nobletea unei inductii metodice si colective. Nu numai ca nu e istoric si arheolog, dar nici nu traieste intre astfel de savanti, ci intre dacii preistorici si intr-un mod atipic pentru ei. Cu nepoliticoasa ei dimensiune de tezaur – cu zeci de pagini in care se viseaza mult si dezlinat, tocmai in locurile unde autorul nu vrea sa recunoasca absente –, Dacia preistorica e un artefact lipsit si de probitate, si de glorie. E tipul de vis care se uita la trezire, motiv pentru care a si fost probabil reeditata. Romantismul istoric nu este raspunzator – si impreuna cu el toate protocronismele si oportunismele falsificatoare ale amintirii – doar de plasarea originii ca problema centrala, ci si de rationamentul rigid adiacent, care spune ca depistarea originii inseamna depistarea evolutiei din aceasta origine, deseori iluzorie. Cum ar putea asta sa nu codifice si o zona de viitor? Despovarati de responsabilitati mai actuale si mai probe, cititorii isi incarca stima de sine din astfel de panegirice ale originii. Sint suficienti romani, azi, care percuteaza la mesajul lui Densusianu. Pina si un act nevinovat metafizic precum recensamintul ne-a relevat existenta printre noi a unor daci, plonjind decis, irevocabil in iernile tranzitiei, cu inanalizabila continuitate, direct din frigul scit.

Andrei Oisteanu cita mai de mult exemplul unui protocronism induiosator: Adam ar fi vorbit „de fapt“ limba romana – e eventual de inchipuit ca o si scria, in alfabetul de tranzitie de la Eden la plaiurile buzoiene. Nicolae Densusianu nu a fost niciodata nu atit de riscat, ci atit de concis incit sa se lamureasca intr-o formula. El a lucrat ani de zile la perfectionarea acestei inchipuiri, in timpul in care Ovid Densusianu si multi altii anihilau zone masive din pertinenta tratarii temei. E drept ca legaturile dintre pelasgi si traco-daci in spatiul european nu sint cele mai bine documentate, dar e la fel de drept ca ignoranta fatala sa nu fie dezlocuita de senilele unei increderi unice.

Identificarea apostolica cu tema l-a inghitit definitiv pe autor. E ciudat sa te gindesti cit de mult – de fapt total – s-a modificat interesul pentru scrierile lui. Caci inainte de a purcede la insiruirea letopisetului, autorul a avut, la putin timp dupa Hasdeu, gindul de a face un Cestionar despre traditiile istorice si anticitatile terilor locuite de romani1, iar materialul ramas 80 de ani in manuscris a facut obiectul unei reeditari intreprinse metodic de Adrian Fochi, din care a rezultat o editie infinit utila2. Pe cit de individual-himerica e opera scrisa, pe atit de colectiv-orale sint sursele strategice. Chestionarele lui Densusianu mergeau in directia unei filozofii a istoriei hazardate, combinind curajos (si de fapt fals) preistoria si folclorul. Acest mariaj vinovat, compromis din start, a ramas compromis si azi. Miza e foarte serioasa si metodologiile puse in joc au dat gres de atunci in exact acelasi punct: cum sa fie fixate vestigiile si cum sa fie judecate eventualele lor supravietuiri deopotriva in marturiile arheologice si in folclor. Nu sint chiar putine dacismele si tracismele din lumea noastra actuala. Cei mai neavertizati dintre cercetatori ramin in continuare folcloristii si, in general, toti cei care utilizeaza intr-un fel sau altul cultura populara. Un folclorist atit de bun si spornic precum Fochi marturisea – in cea mai curajos comparatista carte a sa – o „cunoastere [...] deosebit de modesta“3 de indata ce sint deschise tocmai dosarele asiatice in care se incurcase celalalt Densusianu, Aron4. Proiectul lipsit de masura al operei lui finale e expresia unei increderi definitiv oarbe: o conjurare a trecutului (inainte de 1848 chiar, Aaron Florian era cu mult mai precaut). Din centrul ei trebuia, sub obstinatia masiva a eruditiei incomprehensibile, sa se ridice purificata, hiperboreana, pretemporala Dacie a unor stramosi impunatori, o Atlantida inversa.

Sagetind cu opul sau impunator negura cea mai echivoca, a rezultat un fel de Schliemann al visului, fara bani si fara noroc, care isi cauta Troia in acelasi timp in care ii compune o epopee. Ramine intrebarea daca astfel de patologii stiintifice de anvergura au aparut si apar doar in istoriografia noastra. Evident ca nu e asa. Multi au visat, in secolul XIX, la astfel de reconstructii, dar cele mai putin probabile au fost dezvoltate in afara spatiului de origine al cercetatorului.
Pe coperta noii editii figureaza, daca nu ma insel, doua pietre de riu, albe („pure“), slefuite, aproape rotunde si, de fapt, macondiene, caci surprind simbolismul dublu al rezistentei si al germinativului, al prasirii care dainuie. Merita retinut exemplul acestei reeditari? Cred ca da, caci pretul uriasului volum e mai mare decit al primei editii in anticariat si chiar decit un bilet dus-intors Bucuresti-Sarmizegetusa. Istoricii nu au dreptul sa stie daca omul e ceva ce trebuie depasit. Omul dacic si preistoric al lui Nicolae Densusianu insa – cu siguranta.
________
1. Epoca pina la 600 d.Chr., vol. I, Bucuresti, 1893, vol. II, Iasi, 1895.
2. Adrian Fochi, Datini si eresuri populare de la sfirsitul secolului al XIX-lea. Raspunsurile la chestionarele lui Nicolae Densusianu, Editura Minerva, Bucuresti, 1976.
3. Vezi A. Fochi, Femeia lui Putiphar (K 2111). Cercetare comparata de folclor si literatura, Editura Univers, Bucuresti, 1982, p. 84. Totusi tocmai Fochi era cel care, cunoscind „sindromul Densusianu“ la folcloristi, il critica fara menajamente: „Ceea ce predomina in cele mai multe studii de folclor din tara noastra este caracterul provincial, chiar cind se misca in perspectiva comparativa“.
4. Vezi Aron Densusianu, Colindele si himnele vedice, in Gazeta Transilvaniei LX (1892), Nr. 277-281, Revista critica-literara I (1893), Nr. 1, p. 1-15, si Refrenul colindelor, in Revista critica-literara I (1893), Nr. 2, p. 49-63, unde nimic nu stavileste asemanarile dintre folclorul autohton si „himnele“ cunoscute prin traduceri de mina a doua.