Ultimul număr al
revistei
Observator cultural (nr. 598) a găzduit un grupaj de
articole semnate de Ciprian Mihali, Bogdan Ghiu şi Cezar Gheorghe,
care urmăresc explicit să provoace o dezbatere reală asupra
rolului filozofiei academice în spaţiul nostru cultural –
altminteri suprapoluat de „teme“ politice (C. Gheorghe), de
„sofistica impresionistă“ (C. Mihali) şi, eventual, de
exerciţii de „indignare fals filozofică“ (B. Ghiu). Urmînd
invitaţia celor trei autori de a analiza public mizele academice şi
extraacademice ale filozofiei, voi încerca să ridic cîteva
întrebări privitoare la „rostul filozofiei şi al
filozofului“ într-o cultură intelectuală. Voi porni,
asemenea lor, tot de la „gîlceava“ mediatică iscată în
urma unui concurs pe un post de lector la Facultatea de Filozofie,
dar voi încerca să construiesc, pe baza ei, o dilemă mai
generală între două modele de formare universitară, asociate
cu două moduri distincte de activitate şi recunoaştere.
Un prim model
este, astfel, cel al cercetătorului educat, după încheierea
studiilor de bază în România, în universităţi
străine. Acesta a deprins cu succes abilitatea de a scrie articole
indexate ISI, de a conduce granturi de cercetare şi de a administra
reviste de specialitate locale astfel încît să devină
recunoscute internaţional. Un al doilea model este cel al profesorului care şi-a făcut studiile postuniversitare în
ţară, ba chiar la aceeaşi alma mater unde şi-a terminat licenţa
şi care, deşi a scris o serie de articole şi cărţi, s-a
concentrat mai mult asupra prestaţiei didactice şi şi-a pus
întrebări asupra rostului propriului său domeniu – asupra a
ceea ce înseamnă, în fond, pedagogia filozofică,
privită mai curînd ca o vocaţie, decît ca un instrument
de afirmare a unei excelenţe „cuantificabile“.
Putem constata că
primul model e de obicei compatibil cu o specializare restrînsă,
în timp ce al doilea presupune în mai mare măsură
capacitatea de a aborda generalul. Primul model poate dezvolta, pe
lîngă competenţele reflexive şi analitice individuale, o
dexteritate (self)managerială ce poate deveni extraordinară, în
timp ce al doilea stimulează mai curînd potenţialul uman,
pedagogic de a forma în ceilalţi capacitatea de analiză şi
discernămîntul intelectual.
Obiectivul
principal, în primul caz, pare a fi publicarea unei lungi serii
de articole în reviste străine, care însă reiau
aceleaşi obsesii tematice şi sînt apoi reelaborate în
cărţi sau în volume coordonate, în aria restrînsă
a unei specializări. Activitatea ştiinţifică are însă, în
acest caz, o vizibilitate internaţională. În cazul al doilea,
obiectivele par să fie munca atentă cu studenţii, neînregistrată
în nici o bază de date internaţională, şi dezvoltarea
competenţelor generale, pentru a putea susţine o paletă eclectică
de cursuri universitare. Ca un „epifenomen“, constatăm că al
doilea model poate coexista cu un pariu cu autenticitatea exprimat
prin cărţi „pentru publicul larg“, erudite, „academice“,
dar vii, paradoxale (1.) şi pline de întrebări universal umane (2.)
Primul model poate încuraja o ambiţie destul de febrilă de a
dobîndi recunoaştere şi prestigiu pe baza volumului
impresionant de studii şi volume publicate. Cel de-al doilea poate
stimula o anumită gratuitate a exerciţiului intelectual şi o
situare autoironică, kierkegaardiană sau socratică, în
raport cu propriul Eu filozofic.
Fără a vrea să
jignesc sau, dimpotrivă, să preamăresc pe nimeni, cred că primul
model evocă, pentru amatorii de filozofie greacă, succesul
„internaţional“ al unui Gorgias, care, ca toţi sofiştii din
Antichitate, avea o activitate itinerantă şi se bucura de
aprecierea publicului din diferite cetăţi, cizelîndu-şi
mereu tehnicile retorice, pentru a-l ţine în captivitatea
propriului discurs. Cel de-al doilea se apropie mai mult de stilul
lui Socrate, care umbla numai prin Atena (3.), fără a se lua prea mult
în serios („ştiu că nu ştiu nimic“), dar se străduia să
trezească în tineri interesul pentru propriul lor suflet şi
pentru o „cunoaştere de sine“ ce avea o finalitate spirituală.
Dacă Gorgias ar
fi trăit în zilele noastre, putem presupune că ar fi
substituit recuzita lui retorică plină de ornamente, care îi
asigura succesul „internaţional“ în vremea sa, cu cele mai
performante tehnici de design comercial. Metaforic, putem spune că
un Gorgias contemporan nu ar folosi un banal PC, ci un iMac sau un
iPad de ultimă generaţie. La propriu, un Gorgias de azi ar dobîndi
toate abilităţile pentru a redacta articole ISI şi a obţine
finanţări pentru proiecte de cercetare. Cît despre Socratele
de azi, el s-ar interesa de educarea tinerilor în spiritul
filozofiei privite ca „practică spirituală“ şi ar asimila
critic experienţa epicureicilor, a stoicilor şi a creştinilor la
acest capitol. S-ar dedica, poate, unui tip de filozofie practică
similar cu o „terapie“ sau cu o „medicină a sufletului“. În
orice caz, Socratele de azi nu ar uita, la fel ca Socratele de ieri,
că filozofia are o finalitate care vizează sufletul nemuritor.
Desigur, cele două
modele schiţate aici sînt uşor hiperbolizate şi abstrase de
la fiinţele reale care le inspiră. Caracteristicile reale ale
acestora din urmă sînt ceva mai „mixte“, astfel că nici
unul, nici altul nu sunt complet lipsiţi de interogaţii filozofice
şi de preocupări „spirituale“, pe de-o parte, şi de condei,
elocinţă, abilităţi de comunicare în limbi străine şi
pricepere managerială, pe de altă parte.
Totuşi, chiar
portretele lor hiperbolizate şi redimensionate au fost subiectul
recentelor contestări mediatice ale concursului de la Facultatea de
Filozofie. Astfel, acela care se apropie mai mult de Gorgias a fost
elogiat de un fost profesor al său şi comparat cu cel mai bine
cotat fotbalist din lume, în timp ce emulul lui Socrate a fost
portretizat de acelaşi profesor ca un stîngaci, dar tenace
„băiat care face curat la vestiare“. Observaţii similare, cu
privire la „elita“ internaţională din care ar face parte
„Gorgias“ şi la „submediocritatea“ lui „Socrate“ (dedusă
doar din faptul că a publicat o dată la Zalău) (4.), au fost aduse în
discuţie, nu fără o anumită vehemenţă, de un al doilea profesor
de filozofie, care a intervenit ulterior în dezbatere.
Şi, dată fiind
autoritatea celor doi şi argumentele lor zdrobitoare în
favoarea uneia din părţi, s-ar părea că trebuie să admitem,prima facie, că dreptatea stă de partea lui „Gorgias“.
„Socrate“ nu e în pas cu vremurile, e „depăşit“. Azi,
ca şi ieri, succesul îi aparţine celui care are merite
recunoscute internaţional. Lui „Gorgias“ i se cuvin, aşadar,
aplauzele, lui „Socrate“ – procesul, calomnia şi condamnarea.
Totuşi, să îi
privim puţin pe acuzatori. I-au fost ei oare, dintotdeauna, ostili
adevăratului Socrate? Căci, dacă privim atent, vedem că, de fapt,
cel dintîi, fostul dascăl al lui „Gorgias“, a tradus
Platon şi îşi datorează faima culturală susţinerii unui
model paideic de educaţie filozofică, care se inspiră şi din
maieutica socratică. În plus, a susţinut mereu, cu ajutorul
lui Kierkegaard şi Heidegger, că autenticitatea valorează mai mult
decît impersonalul. Şi iată că tocmai acest filozof îl
descrie acum ca pe „băiatul care face curat la vestiare“ pe
autorul unei cărţi „socratice“ despre sursele autenticităţii.
Celălalt profesor
e un medievist cunoscut, cu un „palmares“ uimitor de traduceri,
atît din greci, cît şi din latini. Este el însuşi
interesat de paideia filozofică, despre care scrie cu pasiune în
cîteva din cărţile sale. Mai mult, a fost una din vocile care
au susţinut apăsat irelevanţa criteriilor ISI pentru ştiinţele
umaniste. Brusc însă, criteriile internaţionale ISI par să i
se fi revelat ca decisive, astfel că acum le invocă pentru a-l
susţine pe „Gorgias“ şi a-l condamna virulent pe „Socrate“
– surprinzător, poate, căci în privinţa formării şi
activităţii autohtone, el însuşi seamănă mai mult cu cel
din urmă.
Fireşte, oricine
are dreptul să-şi regîndească poziţia şi, moral vorbind,
se cuvine să nu judecăm alegerile sau schimbările de direcţie
ale altor persoane, întrucît nu avem nici un drept de
proprietate asupra conştiinţei lor. Conştiinţa celuilalt e un
sanctuar intangibil. Totuşi, dimensiunea „strict subiectivă“
(de regulă, egoistă) a conştiinţei se cere, obiectiv vorbind,
depăşită prin recunoaşterea „vocii insistente a adevărului“,
cum spunea card. Newman – care vorbeşte în inima unei
persoane, unde se află înscrisă „legea morală“, aşa cum
recunoştea şi Kant. Este oare poziţia celor doi profesori care
s-au plasat acum de partea lui „Gorgias” coerentă cu această
voce lăuntrică a adevărului? Nu putem şti. Tot ce putem face este
să ne întrebăm noi înşine ce am prefera. L-am alege
oare pe „Gorgias“, cu iMac-ul lui de ultimă oră, ori pe
„Socrate“, cu vechiul său daimon?
–––––––––––
1. Aici, în
sensul paradoxului lui Kierkegaard, care poate conduce la o
transformare profundă a sinelui.
2. Un exemplu
semnificativ este cartea lui Cristian Iftode, Filozofia ca mod de
viaţă. Sursele autenticităţii, Piteşti, Editura Paralela 45,
2010.
3. Putem totuşi
remarca că, dat fiind că Atena din timpul lui Socrate era
considerată centrul lumii civilizate, Socrate nu putea fi considerat
un „provincial“, spre deosebire de un profesor de filozofie de
azi care îşi desfăşoară cea mai mare parte din activitate
la Bucureşti.
4. Prins în
vîrtejul dialecticii, Alexander Baumgarten uită, se pare, că
el însuşi a publicat la Bistriţa şi la Craiova, aşa cum
putem citi în CV-ul său, publicat pe site-ul Universităţii
clujene „Babeş-Bolyai“.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters