OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Critic și istoric de artă cu o impresionantă carieră internațională, autor al unui volum Brâncuși publicat pentru prima dată de Rizzoli la New York în 1986, apoi de Gallimard la Paris și de Seibu la Tokio, Radu Varia a obținut nu mai puțin de 11 nominalizări pentru Premiul Mondial Leonardo da Vinci. Conferențiază în universități din Statele Unite, Canada, Japonia, și organizează expoziții în marile muzee din Europa, Statele Unite și America de Sud. Prietenia sa cu Salvador Dali, care-l califica drept „Om de idei, Superstar“, e un capitol extraordinar al vieții sale și a generat contribuții majore la patrimoniul cultural româno-spaniol, la cultura europeană și universală. Reproducem fragmente din discursul rostit de Radu Varia la Academia Română și intitulat Salvador Dali, Împăratul Traian și România. Dali era pasionat de Împăratul Traian care, plecat de la Triana, lîngă Sevilla, devenea Împărat al Romei și cucerea Dacia. Dali reînvie, în felul său, axa Spania-România, Axa Traiană, întruchipată în zilele noastre de el și de prietenul său român. În 1973 Dali compune sublimul text Oui! à la Roumanie, Pour Radu Varia (Da! României. Pentru Radu Varia), face splendide desene reprezentînd Columna lui Traian sau pe Împărat, și creează în 1974 sculptura în bronz Traian călare, ce ar putea înnobila o piață a Bucureștiului nostru, atît de sărac în monumente de prestigiu. Imaginea scupturii Traian călare însoţeşte acest text.

Înainte de a fi primit de Dali, am avut cu acesta o convorbire telefonică ce-mi pare și azi de necrezut. Dintr-una într-alta, am ajuns la presa pariziană care-l atacase pentru că el, Dali, anarhistul, acceptase invitația la cină a lui Franco. Și Dali a simțit nevoia să-mi spună să nu țin seama de ce se scrie prin jurnale. De altfel, el proclama că vrea să se vorbească despre el chiar dacă se spune de bine. Să nu țin seama, pentru că el nu e omul nimănui. În trecere fie spus, pe ziariști i-a lăsat fără replică, punîndu-le o simplă întrebare: „Și cine, mă rog, vreți să-mi dea decorații?“.

I-am comunicat și eu ce gîndeam: „Dumneavoastră, i-am spus, vă asumați rolul Bufonului. Al celui care are menirea să spună adevărul. Bufonul Regelui, dublul Regelui. Dacă n-aveți Rege ca în vechea tradiție, îl inventați. Cu Rege sau fără Rege, n-are importanță. Fiindcă rolul pe care vi-l asumați e acela de Bufon al Secolului“.

Dali mi-a cerut să repet aceste cuvinte și m-a convocat imediat la o cupă de șampanie.

M-am prezentat la hotelul Meurice. Pe vesta lui de catifea bordo, aplicase mai multe steluțe aurii: eram în preajma Crăciunului. Așezîndu-se în fotoliul din fața mea, una sau două din acele steluțe au căzut și am vrut să le ridic. „Nu, nu, a zis Dali, astea sînt pentru public.“ Am înțeles atunci că statutul meu era altul. În aceeași seară, Dali oferea o masă în onoarea mea, după cum mi-a zis, la restaurantul Lasserre, și-mi făcea o primă schiță a viitorului său Muzeu de la Figueras, la crearea căruia îmi cerea să particip alături de el, ceea ce aveam să fac, de-a lungul anilor 1972-1974.

La peste trei decenii, aflîndu-mă eu la Figueras, am tresărit în clipa în care mi-a fost oferită pagina daliniană manuscrisă, cu invitații săi de onoare la inaugurarea muzeului, unde mi-a fost dat să citesc: „În numele lui Traian, românul Radu Varia, om de idei, superstar“.

Marele protocol

Rînduiala protocolară la mesele oficiale de care am vorbit fiind literă de lege, multe alte împrejurări impuneau o ținută pe măsura importanței pe care le-o acorda Salvador Dali.

Pe 1 ianuarie 1975, de pildă, după fireștile urări de La mulți ani!, Dali m-a rugat să fiu prezent la hotelul Meurice la orele 18.00, căci vin extratereștrii. Zis și făcut. După două, trei false alerte, ba majordomul cu șampania, ba un telefon oarecare, iată-i că vin: Spiridon, un tînăr sîrbo-croat încoronat cu o antenă parabolică, o asistentă al cărei rol era acela de-a citi în sîrbo-croată mesajul de Anul Nou către Dali al extratereștrilor și o alta, înarmată cu un porumbel alb, venită ca traducătoare.

Pătrunși de eveniment, Dali și cu mine sîntem aliniați ca un șef de stat cu ministrul său de externe, la o ocazie excepțională. Aflăm că, în copilărie, Spiridon a fost paralizat pînă cînd, într-o bună zi, a primit instrucțiuni de la extratereștri indicîndu-i cum să se miște și să meargă, în sfîrșit. De atunci ar fi rămas în contact cu ei.

La un anume cuvînt, traducătoarea se împotmolește, nu-i găsește echivalentul în limba franceză. Eu intervin, traducîndu-l imediat. Uluit, Dali se întoarce spre mine și mă întreabă dacă vorbesc sîrbo-croata. „Nu, îi răspund, extraterestra!“, iar Dali își reia pe loc aerul solemn dinainte. Cuvîntul acela, slav, îl avem și noi în limba română...

Personajul Dali

„Sînt persoana cea mai singulară pe care a produs-o Spania vreodată“, a scris Dali. Poate că așa și e. Memoriile sale sînt senzaționale, primul volum Viața secretă a lui Salvador Dali, începînd cu paginile de amintiri din pîntecele mamei sale, culminează cu acel capitol intitulat „Sînt oare un geniu?“. Titlul următorului volum de amintiri dă un răspuns fără echivoc la această întrebare: Jurnalul unui geniu.

Singular, unic, provocator și înțelept, Dali nu poate fi înțeles fără să ne gîndim că vine din Spania lui Pedro Calderon de la Barca, acela pentru care La vita es sueño/ Viața e vis.

Acel Calderon care a creat nemuritorul Grand teatre del mundo, Marele teatru al lumii, din Spania lui Cervantes și a lui Don Quichote de la Mancha, cu universul ei uman și teatral din care nu lipsesc geniul, bufonul și nebunul.

Celebritatea lui nu se limita, desigur, la localitățile pitorești din Ampurdanul natal, deși Dali afirma că tot ce face e ca să aibă ce discuta despre el, a doua zi, pescarii din Port Lligat.

Celebritatea lui era planetară. Contribuiseră la asta vestimentația, mustățile lui în furculiță, inteligența lui supremă, forța percutantă a verbului său și apoi gustul provocării, tipic suprarealist, și al scandalurilor, ale căror avantaje mediatice le descoperise în America.

Chiar de la prima lui călătorie la New York, Dali era așteptat pe chei, la coborîrea din vapor, de cîțiva jurnaliști cărora le pregătise o mică surpriză, prezentîndu-le ultima sa creație: un portret al Galei cu cotlete de miel pe umărul drept. Contrariați, jurnaliștii l-au întrebat ce caută acele cotlete pe umărul gol al Galei. Dali le-a răspuns cu promptitudine: „Îmi iubesc nevasta și-mi plac cotletele de miel. Armonia e perfectă“. Știrea, evident, a făcut ocolul Americii.

Acțiunile extravagante nu erau o noutate în viața lui Salvador Dali și nici rezervate exclusiv Americii. De copil avea gustul excentricității și al deghizării. În plină maturitate și celebritate, el se prezintă la Sorbona, unde avea să țină o conferință de mare răsunet, venind într-un Rolls Royce încărcat ochi cu conopide, a căror structură, spunea, coincidea cu ultimele descoperiri în domeniul fizicii moleculare. Iar la Tate Gallery, la Londra, unde urma să țină o altă conferință, Dali a apărut în costum de scafandru, închis într-o sferă transparentă, de unde nu-l auzea nimeni vorbind și unde, rămas fără oxigen, era gata-gata să se sufoce, gesturile lui disperate fiind luate de către cei prezenți drept parte a unui spectacol dalinian de excepție.

Solemn în pregătirea intrării sale ca academician la Institut des Beaux-Arts, pentru care am pregătit împreună discursul, Dali se prezenta în alte ocazii încoronat, fie cu un corn de rinocer, considerat figură logaritmică perfectă, fie cu două rotocoale de chorizo, cîrnat spaniol picant.

Dramaturgia daliniană era construită cu un simț dramatic, cu un tact de neînchipuit. Înainte de-a pleca în vacanță la Port Lligat, el a convocat într-un rînd, la o cupă de șampanie, superbe creaturi din tînăra protipendadă pariziană. La finele ceremoniei, i-a invitat pe toți cei prezenți la Port Lligat, Cadaques, Figueras și Barcelona. Îi și vedeam luînd drumul Cataloniei. Numai că Dali adăuga pe neașteptate: „Oricum, pentru a fi admis, unul trebuie să fie ori foarte frumos, ori foarte inteligent“.

N-a mai venit nimeni în afară de mine, care n-am ținut seama nici de primul criteriu de admitere, nici de cel de-al doilea. În acest Mare Teatru al Lumii, așa cum îl concepuse Dali, el își asuma, ca la Calderon, condiția Creatorului și pe cea a Regelui. Era Actor și Public, aplaudîndu-se de unul singur. Era Înțelepciunea, distribuind nu doar roluri, ci și justiția divină, coborînd ceea ce trebuie coborît, reliefînd aspectele valabile, punînd lucrurile și persoanele la locul lor.

Compatriotul lui Dali, Villaroel, scrie: „După părerea mea, sînt cam nebun, oarecum recalcitrant și puțin farsor...“. Nu știu dacă lui Dali i-au căzut în mînă aceste rînduri, dar știu că le-ar fi luat imediat pe cont propriu.

În memoriile sale, el scrie, așa cum am mai amintit, că în adolescența sa unii se întrebau dacă e nebun ori excepțional, ori numai cam ciudat. A descoperit rapid avantajele situației. „Viața e un teatru“, scrie Shakespeare. Iar Nebunul, se știe, e Regele teatrului. Regele și nebunul său formează un cuplu indisociabil. Sînt cele două fețe ale medaliei. În acest sens se exprima și Dali cînd spunea că-i place să călătorească, fiindcă o face întotdeauna în cea mai bună companie posibilă, aceea a lui Salvador Dali. Numai o dublă lectură și aici, ca în tot ce-l privește pe Dali, ne poate ajuta să înțelegem comportamentele lui, căci așa e lumea: de cele mai multe ori, adevărul nu e tolerat decît sub masca nebuniei. Regele Francisc I îi cerea lui Triboulet, unul dintre cei mai faimoși bufoni din istorie, care-i spunea acestuia cousin, adică văr, să rostească liber orice adevăr, cu condiția să-l facă să rîdă. Rîsul e o terapie.

Iar nebunul, după Erasmus din Rotterdam, e un excelent profesor pentru înțelept, și bufoneria e o filozofie, cum ne avertizează Jan Kott. Nebunul, care adesea coincide cu bufonul, nu e, la Shakespeare, de pildă, un caracter. Ci o funcție. O funcție comică. E un simbol al libertății cuvîntului. Nebunia devenită înțelepciune. Bufonul lui Lear nu vede prin rațiune, îi spunea Peter Brook lui George Banu, el vede printr-un alt sistem, are o funcție parapsihologică. E, poate, un fel de suprarealist avant la lettre.

Întrucît îl privește pe el personal, în raport cu nebunia, Dali a clarificat lucrurile cum nu se poate mai bine în Jurnalul unui geniu: „Spiritul meu se străduia să se apropie de cunoaștere și găsea în biblioteca părintelui meu numai cărți ateiste. Răsfoindu-le, am aflat că Dumnezeu nu există. I-am citit cu o răbdare de necrezut pe enciclopediști, care azi îmi par de o insuportabilă plictiseală. Dicționarul filozofic al lui Voltaire mi-a adus, pagină după pagină, argumente legale (ca acelea care guvernau activitatea tatălui meu, notar) asupra nonexistenței lui Dumnezeu. Cînd l-am citit pe Nietzsche pentru prima oară, am fost șocat. Negru pe alb, acesta avea îndrăzneala să afirme: «Dumnezeu e mort!». Cum?! Abia aflasem că Dumnezeu nu există și acum cineva îmi aduce vestea morții Sale!... Nietzsche nu era un mare gînditor și avusese slăbiciunea să devină nebun de-adevăratelea, în timp ce, în acest domeniu, esențialul e să nu devii nebun. Aceste gînduri mi-au furnizat elementele primei mele devize, aceea care va deveni tema vieții mele: «Singura diferență dintre mine și un nebun este că nu sînt nebun»“.

Și apoi să nu uităm că Dali vine din țara acelui Ingenioso hidalgo Don Quijote de la Mancha, creație a celuilalt „fondator al timpurilor moderne“ în afară de Descartes, Cervantes,  așa cum observă Milan Kundera. Aș spune: Maestrul raționalului și Maestrul iraționalului. Don Quijote merge pe tipicul pe care-l experimentează și Dali în momente dintre cele mai hazlii, de tip picaresc: o idee care se vădește nerealistă, eșecul acesteia, explicația fantezistă.

Eram într-o vară la el, la Port Lligat, în jurul piscinei, cînd Dali își aduce aminte să-i ceară secretarului său, Căpitanul Moore, să facă rezervările necesare la hotelul Ritz din Madrid, unde urma să meargă în curînd. Totul părea în ordine, dar în ultima clipă, persoana de la capătul firului îi spune secretarului că a înțeles greșit luna în care Divinul Maestru vrea să vină, crezînd că e vorba de noiembrie, și nu de octombrie, cînd nu mai au nici o cameră disponibilă! Dali se decide să cheme el însuși hotelul Ritz și obține același răspuns, la care-mi spune: „Am învățat prea bine castilliana și  ăștia mă iau acum drept un spaniol oarecare. Înainte, cu accentul meu catalan, treceam drept un argentinian bogat și-mi dădeau cele mai frumoase camere“. Ceea ce uita să-mi spună Dali, și aveam să aflu mai tîrziu la New York, e că în anul precedent, exasperat de bătrînele doamne elegante, cu căței coafați și ornați cu bijuterii scumpe, care luau ceaiul în superbul salon albastru al hotelului, îi venise ideea, pe care o pusese în aplicare, de a plăti niște băieți care să vină la ora potrivită cu 30-40 de cîini, invitați să ia ceaiul cu el.

Ultimii ani din viața lui Salvador Dali

Marea Expoziție Retrospectivă Dali fusese inițiată de mine în 1975 și trebuia să aibă loc la Grand Palais. Direcția Muzeului Național de Artă Modernă din Paris era însă speriată de ideea scandalurilor pe care acesta le-ar fi putut crea. Ceea ce era o prostie, de vreme ce Dali, fără ele, nu era Dali. Au respirat ușurați cînd Dali a declarat, în Spania, că e foarte bine că patru teroriști vor fi executați cu la garrote, adică strangulați cu funia, dar că asta nu era destul, căci toți teroriștii ar trebui executați. Rezultatul: expoziția a fost amînată cu patru ani. Eram primul reprezentant al lui Dali în această aventură, după cum rezultă din mai multe documente trimise de el vechii și noii direcții a Muzeului Național de Artă Modernă, ce fusese instalat între timp la Beaubourg, dar m-am retras deoarece Gala voia să guverneze ea expoziția, punînd în prim-plan picturile pe care intenționa să le vîndă pentru a-și plăti amanții. Dali era disperat cînd m-am retras, știind că eu serveam opera lui, dar nu putea face nimic în fața Reginei barbare al cărei sclav se întîmpla să fie.

Gala a murit în 1982, la Pubol, Dali în 1989, la Figueras, unde văzuse lumina zilei în 1904. Ar fi trebuit să fie înmormîntat alături de ea. Dar ultima lui dorință, cel puțin așa cum a fost ea raportată de singurul martor al clipelor sale de pe urmă, primarul municipal, ar fi fost să rămînă pe veci în propriul său muzeu. Ceea ce s-a și întîmplat.