Dan Lungu: „O lumină nouă asupra totalitarismului, dintr-un unghi prea puţin explorat“

Autor: Dan LUNGU | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

1. Ne-am găsit de mult timp, amîndoi fiind cluboptişti. Pentru acest proiect am bătut, în principiu, palma la Neptun, în 2006, unde ambii eram invitaţi la „Zile şi nopţi de literatură“. Discutam verzi şi uscate, cînd a apărut ideea. „E foarte mişto!“, am reacţionat prompt amîndoi, ceea ce înseamnă că într-un fel sau altul fiecare dintre noi se gîndise la ea înainte. Apoi colaborarea a mers foarte bine, cu momente cînd Gheo se implica mai mult şi perioade cînd eu împingeam proiectul. Nu cred că a existat vreo clipă în care să mă îndoiesc că nu va ieşi.

2. Cam un an şi jumătate, ceea ce, aş zice, e un termen rezonabil. Din momentul în care ne-a picat fisa şi pînă s-a lansat la Bookfest au trecut doi ani. În străinătate, realizatorii de volume colective cam tot aşa îşi fac planul, pentru doi ani. Trăim alert, facem o mie de chestii deodată, sîntem supraaglomeraţi – toate aceste lucruri trebuie luate în calcul încă de la început. Cine îşi imaginează că o singură lansare a temei şi un termen sînt suficiente e lipsit de experienţă. Două posibile autoare mi-au reproşat amical că nu am insistat suficient, căci pînă la urmă mi-ar fi dat un text. Nu m-am supărat, fiindcă au dreptate. La urma urmei, unul dintre rolurile coordonatorului e chiar acesta, să te bată la cap cu tact. Nu cred că bărbaţii sînt mai punctuali cu termenele... Ca dovadă că tergiversarea nu ţine de gen: eu, în momentul acesta, tot lungesc o contribuţie la un volum colectiv şi mi-e o ruşine de mor...

3. A fost foarte simplu, mie aşa mi s-a părut. Am redactat un text în care ne-am expus intenţiile şi punctul de vedere, text foarte apropiat de actuala prefaţă a volumului, pe care l-am trimis cui am crezut noi că ar putea fi tentată şi ar avea ceva de spus. Ne-am orientat cumva să fie şi de vîrste diferite. Evident, am întîmpinat şi refuzuri. Lipsa de timp sau incompatibilitatea cu subiectul s-au numărat printre motive. Nu am ghidat propriu-zis rememorarea, ci doar am trecut în revistă cîteva teme care erau interesante din perspectiva noastră. Ele au avut, constat acum, un rol mai degrabă stimulativ decît de orientare. Fiecare autoare a gîndit „experienţa feminină“ cum a crezut de cuviinţă, ceea ce e foarte bine, căci îmbogăţeşte volumul.

4. Da. E o carte cu multe lucruri inedite, cu multe nuanţe, care îmbină valoarea documentară cu cea estetică. Cred că una dintre mizele principale, aceea de a arunca o lumină nouă asupra totalitarismului, dintr-un unghi prea puţin explorat, a fost atinsă. Există o experienţă specifică, la care bărbaţii sau copiii nu au avut acces. Ea e insuficient cunoscută. Experienţa „vieţii în comunism“ nu e monopolul nici unei categorii socio-profesionale, ci o construcţie colectivă, iar reconstituirea perspectivei fiecăreia dintre părţi este indispensabilă. Limita, pe care am semnalat-o şi în Prefaţă, vine din faptul că toate autoarele sînt oameni de cultură; or, experienţa feminină e mult mai largă, chiar dacă – presupun eu – nu radical diferită. Poate că într-un al doilea volum vom extinde aria de selecţie.

5. Prima tentaţie este să spun, evident, că „mama“. Dar aş fi nedrept faţă de tovarăşa învăţătoare care, în pragul pensionării fiind, cînd moţăia la catedră, cu pleoapele picurînde, cînd îşi pierdea răbdarea şi ne urechea straşnic, la întîmplare, sau ne răsucea vîrful umbrelei, de care era nedespărţită, sub omoplaţii cruzi. Ei bine, de la ea am învăţat ce înseamnă arbitrariul puterii şi am citit minunatele fabule ale lui La Fontaine, pe care, nu-mi amintesc de ce, nu i le-am înapoiat nici pînă în ziua de azi. De la un moment încolo, oricum era prea tîrziu.

6. Eu cred că sînt mult prea puţine cărţi despre comunism. Avem nevoie de documente, de mărturii, de rememorări, atît în ce priveşte poliţia politică sau temniţele comuniste, cît şi viaţa cotidiană a epocii. Avem nevoie de sinteze şi de o reflecţie sistematică pe marginea acestei perioade. Am sentimentul că, de fapt, ştim foarte puţin despre comunism. Faptul că mulţi şi-au trăit măcar o parte a vieţii în totalitarism ne dă iluzia că ştim exact despre ce e vorba...

7. Din păcate, a trebuit să lipsesc. Am fost la „Săptămîna cărţii“ în Ungaria, unde am avut mai multe lansări la traducerea în maghiară a romanului meu, Sînt o babă comunistă!. Aveam o datorie faţă de cititorii din Pécs, care, în clubul lor de lectură, mi-au votat romanul pentru a se întîlni cu autorul. Chiar nu aveam cum să-i refuz! În ceea ce priveşte Tovarăşe de drum, feedbackurile pe care le am pînă acum sînt foarte bune. Unii dintre traducătorii cu care colaborez se gîndesc că poate fi interesantă pentru cititorii din ţările lor... Mai ales că anul viitor se vor împlini 20 de ani de la căderea dictaturilor din Est, iar sensibilitatea faţă de acest subiect va creşte.