OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Dan Lungu
Constructia identitatii intr-o
societate totalitara. O cercetare sociologica asupra scriitorilor
Editura Junimea, Iasi, 2003, 280 p.

Dan Lungu
Povestirile vietii.
Teorie si documente
Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza“, Iasi, 2003, 252 p.

Dan Lungu
Proza cu amanuntul
Editura Cronica, Iasi,
2003, 150 p.

Dan Lungu
Nunta la parter.
Piesa in noua tablouri
Prefata de Alina Nelega, Editura Versus, Colectia Club 8, Iasi, 2003, 84 p.


In 1999, Dan Lungu – „capul teoretic“ al tinerilor scriitori alternativi ieseni grupati in Club 8 – debuta editorial printr-un bun volum de proza scurta cu un titlu „mizerabilist“ cam inadecvat (Cheta la flegma). A urmat o pauza editoriala de citiva ani, dupa care inca tinarul sociolog (n. 1969, Botosani – „decretel“, prin urmare!), lector doctor la Catedra de Sociologie a Universitatii „Al.I. Cuza“ din Iasi, a revenit in forta, publicind anul trecut nu mai putin de patru carti: un substantial studiu sociologic despre constructia identitatii scriitorilor romani sub comunism; un volum avind in centru citeva „povestiri ale vietii“ de intreprindere in ceausism; o editie adaugita a volumului de povestiri din 1999 (sub titlul – mai adecvat – Proza cu amanuntul, „cu valoare de arta poetica“, conform concitadinului sau O. Nimigean); si o piesa de teatru, Nunta la parter. Publicarea lor aproape simultana la edituri iesene nu e intimplatoare: ea tine de strategia afirmarii unui proiect personal cu mai multe „niveluri“, in care identitatea „moldava“ (ieseana) isi are locul ei...

„Identitatea sociala in comunism ca adaptare cotidiana la un mediu toxic“ – iata o posibila supratema a seriei de fata, chiar daca volumul Proza cu amanuntul exploreaza mentalul postcomunist. Cele patru carti se grupeaza pe doua paliere distincte: unul teoretic, stiintific (Constructia identitatii intr-o societate totalitara si Povestirile vietii. Teorie si documente), celalalt literar (Proza cu amanuntul si Nunta la parter). Dan Lungu e un profesionist care nu amesteca planurile: domeniile sint ferm separate, chiar daca ele comunica in planul de adincime al proiectului de ansamblu. Dimpotriva, in anii ’80, cind sociologia si antropologia cotidianului erau prohibite, proza tinara le recupera „la pachet“...


Povestiri de tranzitie

Cu privire la Proza cu amanuntul, imi mentin opiniile favorabile formulate intr-o recenzie din 1999 despre Cheta la flegma. Am insa oarecare rezerve fata de relevanta reeditarii. Fin scrise, cu o sensibilitate atenta la detaliile ce compun universul „oamenilor marunti“ ai tranzitiei post-comuniste, textele par a fi fost republicate doar pentru a completa profilul „polivalent“ al autorului: un fel de game pentru o intreprindere prozastica mai ambitioasa... Genul lor proxim e proza scurta „microrealista“ a unor autori din anii ’70-’80 (Gabriela Adamesteanu, Rodica Palade, Adriana Bittel, Cristian Teodorescu, Sorin Preda, Ioan Lacusta s.a.).

O lume domestica, alcatuita din prefabricate, recompusa „cu amanuntul“ si privita cu umor fin, cu compasiune discreta... Montaje neo-realiste cu batrini ostasi ai cozilor, solitari blind-maniacali, pensionari bizari, tineri debusolati, buldozeristi tristi, familisti alterati de rutina, „oameni de la bloc“, un catel mitizat ironic de studenti (Leutu) – totul in decorul cenusiu al „vietii la bloc“ din care insa – in mod bizar – ingredientele „consumiste“ si pop ale kitsch-ului post-comunist aproape lipsesc. Ca si la mai tinarul Sorin Stoica si la alti citiva, se simte in aceste „povestiri ale vietii“ marunte placerea colectionarii unor „esantioane de mentalitate“. Cele citeva texte noi aduc in plus citeva figuri de „ciudati“ si de „inchipuiti“, felii de viata postdecembrista montate ludic, cu inserturi „telenovelistice“ sau de compuneri scolare. Dar si o binevenita incercare de evadare catre non-fictional, in reportajul din Transnistria ce incheie volumul (Postfata sau despre distanta iluzorie dintre realitate si fictiune). Cam putin, totusi – astept, de aceea, cu interes anuntatul roman Raiul gainilor al lui Dan Lungu, in curs de aparitie la Editura Polirom.


Mecanisme reprezentabile

In dramaturgie, autorul nu e la prima „abatere“. In 2002 i s-a jucat la Green Hours piesa Cu cutitul la os, aparuta sub titlul Lectie. Sau ceva de genul acesta in antologia 4 piese de teatru intr-un act (1995). Iar in 1996 ii aparuse un alt text dramatic (Vinovatul sa faca un pas inainte) in antologia Junimea, azi. Cu o constructie complexa si subtila in linia teatrului post-absurd, Nunta la parter. Piesa in noua tablouri pare a fi totusi latura cea mai vulnerabila din „seria Dan Lungu“. Poate pentru ca acest mod de abordare a temei identitatii e deja epuizat („universul concentrationar, cale batuta si rasbatuta in literatura“ – scrie si Alina Nelega in prefata) sau pentru ca arhitectura piesei pare adecvata unei proze sau unui eseu dramatic. Mediul de cazarma in care Soldatii abrutizati, condusi prin Difuzor de vocea unui „Big Brother“ propagandistic, sfirsesc prin a juca, transformati in Personaje la fel de anonime, comedia sinistra a unei „nunti la parter“, evoluind cu spatele la o realitate accesibila doar prin zgomote (se aud marsuri, cintece patriotice si revolutionare, urale, apoi, in final, strigatele din decembrie 1989) constituie decorul unei parabole in care lumea reala („istoria“) e invizibila, dar audibila.

Diagnosticul Alinei Nelega ramine, oricum, impecabil: „Nunta la parter este, ca si piesele mai scurte si asemenea eseurilor sociologului-dramaturg, un studiu al unui mecanism, mai degraba decit o galerie de personaje“. Ceea ce unifica aceste patru volume este „constructia elaborata a arhitectului savant, jocul mai rafinat al mecanismelor reprezentabile“ orchestrate de un autor „obsedat de identitate, de vina, de istorie“. Important e proiectul in care studiul sociologic, interviurile biografice, proza si dramaturgia se completeaza; ele sint dezvoltari particulare, cai de acces catre un „mecanism“ social, dar si catre „intimitatea“ lumii pe care acesta a produs-o. E limpede ca aparitia simultana a acestei „cvadruple“ a fost gindita pentru a fi comentata ca ansamblu.


Sociologii alternative

O alta greutate au volumele sociologice: ele fac din Dan Lungu unul dintre cei mai importanti specialisti romani in materie. Povestirile vietii. Teorie si documente este cea mai incitanta propunere a seriei. Mai intii, pentru „armatura“ teoretica: in circa 100 de pagini este expus – cu rigoare impecabila – „dosarul“ unei intregi directii de cercetare, din pacate inca prea putin cunoscute la noi: metoda biografica de investigatie sociala. Scoala calitativista de la Chicago, metoda „maximala“ a lui Ferarotti, reformularile scolii franceze ilustrate de – intre altii – Jean Peneff, Gaston Pineau si Jean-Louis Le Grand sint doar citeva exemple; distinctiile conceptuale dintre povestirea vietii, istoria vietii si istoria orala, relevanta diferitelor tipuri de marturii (auto)biografice, psihobiografia si etnobiografia, autobiografia directa si indirecta s.a. constituie – alaturi de „panorama“ scolilor socio-biografice contemporane – o excelenta introducere, un ghid menit sa previna frecventele confuzii in materie. Avem deja citeva carti de „istorii orale“ despre perioada recenta (cele ale lui Zoltan Rostas si Sorin Stoica sau proaspat aparutul volum de „marturii orale“ Anii ’80 si bucurestenii realizat de Muzeul Taranului Roman). Avem destule „documente de epoca“ memorialistice ale intelectualilor.

Avem, adica, materia prima; ceea ce ne lipseste este tehnologia inalta (instrumentele de analiza). Oricum, Dan Lungu nu e robul metodelor, ci le amendeaza oportun in functie de „realitatea din teren“. Iar optiunea sa pentru metodele calitative de investigatie sociologica a trecutului recent (bazate pe interpretarea unor marturii subiective si lacunare) in detrimentul metodelor „cantitative“ (bazate pe date „obiective“) este singura realista, cita vreme bazele de date necesare unei sociologii a comunismului romanesc ramin deosebit de precare.
„Aplicatiile“ din a doua parte a volumului propun citeva relatari ample – si deosebit de expresive – despre viata cotidiana de intreprindere a muncitorilor in perioada ceausista. O spun fara inconjur: studiile postcomuniste vor fi prea putin relevante pentru experienta majoritatii populatiei si, in plus, generatoare de iluzii bovarice cita vreme se vor axa – cum au facut-o pina acum, la noi – doar pe marturiile liderilor de partid, ale victimelor represiunii din anii ’50 si ale scriitorilor.

Ceea ce rateaza aceasta perspectiva elitista de abordare este chiar societatea: muncitorii, taranimea cooperativizata, bisnitarii, intelectualitatea tehnica, functionarii de tot felul, „tehnocratii“, activistii marunti, turnatorii etc. sint si acum – sociologic vorbind – pete albe: o majoritate muta, ale carei optiuni electorale provoaca, periodic, nevroze intelectualitatii civice. Care au fost strategiile lor de supravietuire si ascensiune sociala, de amenajare a unor nise de (relativa) normalitate – toate aceste „amanunte“ continua sa fie lasate in seama folclorului publicistic: doar „stim cu totii cum a fost“... Dar cei care vin dupa noi, orientati de trecutul parintilor lor? Scrie Dan Lungu: „descrierea vietii de zi cu zi a muncitorilor, «eroii» ideologiei comuniste, a carei realitate nu era cunoscuta nici in epoca si risca sa ramina o nebuloasa in continuare, ne poate spune la fel de mult despre perioada totalitara ca si marturiile din inchisori ale opozantilor regimului. [...]

Voiosia lor afisata pe ecranul televizorului sau in paginile Scinteii era reala? Ei bine, contrar asteptarilor noastre, in parte sau macar pentru unii dintre ei, era reala. [...] Intorcind pe dos ceea ce se afirma oficial in epoca, nu obtinem nicicum starea reala a lucrurilor si nu facem decit sa cadem intr-o alta ideologie, imaginea rasturnata in oglinda a celeilalte. De aceea ne-am spus: inapoi la fapte!“. Subscriu intru totul. De altfel, in contrapondere la anii ’90, tendinta actuala in studiile postcomuniste merge in sensul unei sociologii/antropologii a cotidianului totalitar, glisind dinspre experienta elitelor catre microistoriile „oamenilor marunti“.
Nostalgici, nuantati sau „anti-“, protagonistii Florentina Ichim („Era frumos, era bine, erau bani...“), Vasile Ariton („Cred ca, daca spuneai adevarul, nici nu puteai sa traiesti“) si Petre Jurescu („Ne faceam rai in acele opt ore“) ofera o imagine mai veridica asupra „socialismului real“ decit a multor analisti plini de morga. In plus, interviurile biografice se citesc cu mai mult interes decit prozele realiste care – deloc intimplator – incearca sa-si extraga din ele „substanta“...


Matrita identitatii totalitare

Constructia identitatii intr-o societate totalitara... focalizeaza in schimb investigatia cu precadere asupra lumii scriitorilor. Este un volum-cadru al intregului proiect, un studiu de standard international si „de pionierat“ la noi. Analiza tipologizanta (intre „polul ontologic“ al adeziunii sincere sau al rezistentei pasive si „polul pragmatic“ al acomodarii de diverse grade cu puterea) functioneaza cu o precizie entomologica. „Este insuficient sa urmarim la un scriitor doar proiectul artistic, adica o singura dimensiune a identitatii sale“, noteaza autorul, combatind, pe buna dreptate, „ambiguitatile contraproductive“ ale termenului „rezistenta prin cultura“.

„Constructia identitatii, in cele din urma, are loc in viata de fiecare zi a actorilor sociali, in relatia cu prietenii, vecinii, colegii de munca, superiorii, parintii, copiii, institutiile etc. [...] Practicile cotidiene sint unul dintre cei mai puternici aliati ai puterii politice, caci te conduc pe nesimtite la cunoasterea si interiorizarea normelor“ – iata un diagnostic ce exclude din start evaluarile moralist-globalizante. Documentele de epoca aduc un aport semnificativ in crearea unei imagini „holografice“, multistratificate a comunismului autohton, iar dimensiunea comparatista face din acest demers o sociologie a totalitarismului generic (v. si titlul lucrarii: intr-o societate totalitara). Pseudo-emanciparea comunista (ex.: „ridicarea“ de la sat la oras a celor pe care „partidul i-a facut oameni“) nu e privita ca rupta de realitatea preexistenta, interbelica: vulnerabilitatea societatii romanesti la proiectul totalitar comunist era departe de a fi un simplu rezultat al sovietizarii.

Ea fusese pregatita de regimurile autoritare de dreapta, de carentele modernizarii burgheze, de precaritatea unei culturi a legalitatii: „Deposedata de pamint, rezistenta taranimii se stinge si, progresiv, recunoaste in valorile statului multe lucruri familiare. Rezistenta manifestata fata de confiscarea proprietatii nu s-a prelungit in apararea ideii de proprietate. [...] A lipsit timpul, dar poate mai mult a contat maniera de a face reforma: de sus in jos, fara studiul realitatilor romanesti, fara corectarea efectelor perverse, fara raspindirea culturii specifice. Adevarate forme fara fond, dar in sens invers, institutiile/organizatiile occidentale n-au fost insotite de o cultura institutionala/organizationala occidentala [...] ci de o cultura autoritara. Acest lucru genereaza distanta fata de rol [...] ca si un hiatus intre identitatea sociala si personala“. Proiectele de emancipare „voluntariste si elitiste“, bovarismul paternalist al intelectualilor, destructurarea modelului traditional la sate si partiala asumare a valorilor moderne in mediul urban, slabiciunea societatii civile au facilitat adaptarea la proiectul stalinist si, mai tirziu, national-comunist, cu relativa sa „destindere“. De aici duplicitatea, lipsa de solidaritate a „rezistentilor“ intr-o tara patriarhala, majoritar rurala...

Ceea ce as reprosa, totusi, acestui studiu redutabil e tehnicismul prea apasat, jargonul scientist care limiteaza receptarea la cercul specialistilor. Fascinat de studiul mecanismelor sistemului (pe care le demonteaza inginereste pe toate nivelurile: de la economie, institutiile cenzurii si uniunile de creatori pina la invatamint si practicile cotidiene – sedinte si „indatoriri“ partinice, modalitati de instituire a arbitrariului puterii, colonizarea timpului liber si a intimitatii, disciplinarea politica a corpurilor prin intermediul „adunarilor“ populare, al sedintelor, cozilor s.a.), autorul tinde sa sacrifice uneori, savant si aseptic, concretetea colcaitoare a lumii scriitoricesti, insa reprimarea implicarii subiective face ca duritatea diagnosticelor sa fie suportabila, convingatoare stiintific.
Bref: proiectul modular al lui Dan Lungu impune prin anvergura, seriozitate si un profesionalism fara cusur. Un nou standard...