Daniil Harms pe micul ecran

Autor: Antonio PATRAŞ | Categoria: Literatură | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Nici cel mai recent roman al lui Stelian Tănase, deşi de dimensiuni considerabile (Maestro. O melodramă), nu depăşeşte nivelul altfel remarcabil atins încă de la debut (Luxul melancoliei, 1982) şi ilustrat apoi cu virtuozitate conştiincioasă în Corpuri de iluminat sau Playback (volume reeditate nu de mult într-o elegantă colecţie de autor marca Humanitas). Într-adevăr, la o primă vedere, ba chiar şi la o a doua, prozatorul face figură tipică de optzecist crescut la şcoala textualismului în floare, cu lecţia învăţată prea bine pentru a mai cădea vreodată în păcatul inocent al ereziilor creatoare, dar manevrînd fără timidităţi de începător un discurs fastuos-pletoric, plin de scamatorii livreşti şi de schepsisuri camuflate parşiv – nimic altceva, în fond, decît o nevinovat-emfatică gesticulaţie retorică discret personalizată şi, prin urmare, acceptată cu înţelegere de confraţii fideli crezului generaţionist. Dincolo de ţarcul optzeciştilor însă, unde şi-a cîştigat locul meritat odată cu primul roman, autorul pare să-şi fi adjudecat în breaslă prestigiul discutabil al personalităţilor cu destin complex, în genul jucătorilor excesiv de prevăzători, deprinşi să nu pariaze niciodată totul pe o singură carte. Astfel, practicată ocazional, în momentele de răgaz, literatura îşi pierde aura aceea de mister şi sacralitate, valoarea absolută cu care au învestit-o de-a lungul vremii devoţii fanatici, devenind, în schimb, o preocupare obişnuită, un hobby mai mult sau mai puţin relaxant, de la caz la caz. Şi nu e întotdeauna rău că se întîmplă aşa.

Dincolo de prim-planul mediatic

Spre exemplu, dacă ar fi ales să-şi petreacă viaţa doar la masa de scris, în singurătate, visînd cu ochii deschişi la amăgitoarea glorie literară, ca orice împătimit anahoret al condeiului, Stelian Tănase nu ar fi devenit... Stelian Tănase, îndrăgitul vip al zilelor noastre, regizorul, scenaristul şi omul de televiziune, analistul subtil al fenomenului politic contemporan, gazetarul bătăios, conectat la realitatea imediată. În plus, cînd prim-planul mediatic lasă în umbră figura luptătorului anticomunist (metamorfozat de altminteri într-un „moderator“ cît se poate de paşnic, tolerant, la o adică răbdător ca un înger, obişnuit prin fatalitatea meseriei şi prin blîndeţea firii să-şi reprime opiniile prea „personale“), iese la rampă intelectualul subţire, cu trecut nepătat şi cu studii temeinice în universităţile Occidentului, bucureştean par excellence, iubitor de parfumul balcanic şi de farmecul discret al vieţii de odinioară, cu grădini şi plimbări la şosea, în caleaşcă, cu dame bune şi aventuri galante, cu intrigi iscusite, lovituri de palat ori drame sîngeroase de mahala. Şi aşa, ba pălăvrăgind zor nevoie, ca la iarmaroc, cu amicul Dinescu (poet convertit şi el la alt fel de meserii, capabile să-i aducă în sfîrşit rîvnita chivernisire şi un trai îmbelşugat, fără grija zilei de mîine), ba luînd la tocat mărunţel, cu invitaţi de tot soiul, problemele grave ale naţiunii, Stelian Tănase a ajuns să pătrundă (direct „de pe sticlă“, cum altfel?) în mintea şi în sufletul românilor mai abitir decît orice romancier de succes!

Ei bine, avînd la dispoziţie astfel de mijloace miraculoase, care condeier nu ar dezerta măcar temporar de la tradiţionala datorie spre a-şi afirma personalitatea infinit mai convenabil, cu efort minim şi avantaje de neînchipuit altădată? Vremurile s-au schimbat, asta-i clar. Bătălia cu publicul se cîştigă acum aproape exclusiv pe ecran. Scriitorii (altădată singurii vînzători de iluzii) au ajuns nişte jalnici meseriaşi, fără căutare pe piaţă. De la asemenea constatări descurajante, cu atît mai credibile cu cît sînt scoase taman din experienţa personală a celui ce lucrează în televiziune, porneşte şi halucinanta butaforie din Maestro. O melodramă, roman care se plasează în trena precedentului (Playback) atît prin obsesiile ideologice (triumful „simulacrului“ şi al kitsch-ului în lumea modernă, dezagregarea personalităţii, alienarea, efectele nocive ale consumismului, setea de senzaţional, nevoia de minciună), cît şi prin procedeele predilecte de construcţie textuală (colajul, parodia, fragmentarismul, contrapunctul) sau de reprezentare (teatralitatea, efectele de trompe-l’oeil).

Aruncaţi televizoarele pe fereastră!

În mod previzibil, mottoul din Harms (autor tradus prima oară la noi chiar în anul cînd apărea Luxul melancoliei – e vorba de culegerea Un spectacol ratat, Junimea, Iaşi, 1982) confirmă şi de data aceasta opţiunea prozatorului pentru parodie şi artificiu livresc, în linia poeticii non-mimetice, textualist-experimentale, prefigurate, am spus, în precedentele sale ficţiuni romaneşti. Iată pasajul cu pricina: „Trăia odată un ins roşcat care nu avea ochi şi urechi. Nu avea nici păr, aşa că doar convenţional se spunea că-i roşcat. Nu putea vorbi, căci nu avea gură. Nici nas nu avea. Nu avea nici măcar mîini şi picioare. ş…ţ Nu avea nimic. Aşa că nu se ştie despre cine-i vorba. Mai bine să nu mai povestim despre el“. Alegerea nu e întîmplătoare de vreme ce, neîncrezător în capacitatea literaturii de a surprinde fiorul vieţii şi de a „reprezenta“ realitatea în mod autentic, Stelian Tănase imaginează în Maestro un spectacol cu măşti şi forme bizare, de coşmar vesel, găsind celebrului personaj inexistent al scriitorului rus un „geamăn“ pe măsură, după chipul şi asemănarea „creatorului“. „Roşcovanul“ se lasă cu uşurinţă identificat în persoana la fel de „invizibilă“, dar atotputernică, a scenaristului Max Bacalu – maestru de ceremonii, eminenţă cenuşie de care depinde totul atîta timp cît lumea rămîne conectată la ecranul televizorului. Şi cum obişnuinţa devine repede o a doua natură, dacă nu singura, spectatorii cu creierele plastilinizate, sclavii fericiţi ai societăţii de consum, se transformă rapid într-o uriaşă masă de manevră, sporind puterea monstruoasă a roşcovanului, demon meschin, stăpîn absolut peste o lume de spectre. Morala: aruncaţi televizoarele pe fereastră, fiţi liberi, oameni buni!

Pe lîngă mesajul acesta cît se poate de explicit, afirmat chiar propagandistic, tezist, prozatorul are în vedere multe alte lucruri – aş menţiona doar ambiţia de a glosa inteligent, depăşind pedestrul orizont gazetăresc, pe marginea unor teme mai vechi sau mai noi (voinţa de putere, servitutea voluntară, manipularea prin mass-media etc.), ca şi intenţia declarată de a demonta „pe viu“, din interior, fabrica de iluzii, mecanismul demonic al minciunii ficţionale. În fapt, Maestro (aflăm de pe prima pagină) e „o melodramă“ construită după procedeul „teatrului în teatru“, un fel de work in progress, aşa-numita „acţiune“, cu îmbîrligatele-i fire şi firişoare colaterale, urmînd să dezvăluie scopul ascuns al complicatului ecleraj, şi anume: realizarea unui film după cartea omonimă a lui Avram Duca, scriitor român, vestit în Occident, întors acum în ţară spre a gira pelicula şi a veghea la bunul mers al lucrurilor. Duca moare însă în timpul filmărilor, spre satisfacţia foştilor colegi de generaţie care l-au turnat cu năduf la Securitate, iar misterul enigmaticei dispariţii se dezleagă, finalmente, după un scenariu hermeneutico-detectivistic luat parcă din Blow up, cunoscuta peliculă a lui Antonioni, cu precizarea că rolul fotografului inspirat îl joacă aici două femei (Emiluţa şi Tina), unite prin acelaşi destin: „O ştiam bine mersi acasă, citind romanele lui Duca. Sublinia pasaje cu creionul, răsfoia la infinit pozele lăsate de Maestro. Am stat uneori să ne chiorîm la fotografii pînă picam de somn. Cu ţigări, cafele, biscuiţi, documente, fotografii şi ziare vechi. Repeta imaginile iar şi iar, pînă cînd eu una m-am plictisit. Credea că, dacă insistă, dezleagă misterul. Un chip de femeie tînără se repeta“.

Iată cum, din perspectiva aceasta inedită, cititorul-interpret are şansa de a descoperi în pliurile textului abisuri inextricabile, ceea ce face ca redundanţele, deşi obositoare, să nu mai pară chiar de tot inutile. Aşa se explică, probabil, insistenţa fastidioasă asupra unor detalii insignifiante, altfel imposibil de depistat în ghiveciul textualist care-l va fi făcut cîndva şi pe Alexandru Paleologu să ofteze din greu (şi fiindcă tot veni vorba, cred că Sfidarea memoriei rămîne cartea cu adevărat „memorabilă“ a lui Stelian Tănase – restul este literatură!). De aceea, am impresia, spre a scăpa de enervantul reproş al ilizibilităţii, autorul plasează undeva la jumătatea cărţii, pe două pagini, rezumatul primelor trei capitole

(pp. 331-332), procedeu mai curînd ironic, pentru că „subiectul“, vedem în continuare, nu se limpezeşte nicicum. Şi nici n-ar avea de ce, cîtă vreme naraţiunea, cu logica ei lineară stereotipă şi cu obsesia motivaţiei cauzale a faptelor, nu ţine cont de adevărul imprevizibil al vieţii. „Crezi că personajele şi întîmplările astea sînt reale?“, ne avertizează la un moment dat naratorul, continuînd mai apoi, în acelaşi sens: „Sînt simple ficţiuni, spectre, apariţii din vis, eroi de serial TV. Mai vrei? Îţi mai dau, marfă e destulă“.

Emiluţa şi Tina Marcu, entităţile siameze

Drept urmare, plictisit probabil să tot umple pagina cu lucruri stupide de dragul convenţiei realiste, prozatorul se lasă adeseori cu bună ştiinţă furat de plăcerea pur gratuită a jocului de cuvinte, ca în acest fragment ritmat cu iz suprarealist: „Vă rog, domnule Inorog, cine a fost acest schilod, ştift, moftolog? Facem un sondaj. E ca un raclaj, nu e mare scofală. O păcăleală, o şotie teve, acum că Duca tot nu mai e! Dumneavoastră sînteţi primul, iubim anonimul. Voxul să înceapă. O otreapă Duca, zici? Face plici unul dintre bezmetici. L-am prins! Mîna cu care a scris să i se usuce! Pe cruce suit, un tîmpit. Arză-l-ar focul, lipsi-i-ar norocul! Miroseai a putregai! Să orbeşti în tramvai! Aleluia, aleluia, să-ţi fete femeia numa’ porci! Aleluia! Să nu te mai întorci, dusu-te-ai, să te tot duci pîn-la dracu’ în uluci! Să vă faceţi buni vecini ca doi cîini turbaţi. Scos dintre bărbaţi să fii, lovit la coaie. Să te faci ca o foaie de hîrtie nescrisă la faţă. Gras ca o aţă, să stai numa-n boale! Duda prinsă în balamale s-o ai, să fii rupt de patru cai! Să scuipi sînge, s-o auzi pe fieta cum plînge! În zeghe s-ajungi! Rîde unu-n blugi, spam pe internet, cam net, mutră de proxenet şi tace. Bine face! Pe Maestro l-a lăsat harul. Să dăm cu zarul, să-l jucăm la arşice. Ferice! Teve vox, păduchios“.

Dar asemenea momente de graţie sînt, totuşi, rare. Bombardat cu o sumedenie de ştiri senzaţionale şi fapte dintre cele mai neobişnuite, cititorul romanului riscă să cadă şi el, inevitabil, în starea de apatie a ipochimenului tembelizat de telecomandă. Noroc că intervine, prompt, Emiluţa, naratorul şi martorul nevăzut a tot ce se întîmplă în jur (suferă de un handicap locomotor care o condamnă la voyeurism şi la toată gama de trăiri prin procură, în lumea lui „ca şi cum“): „Vă plictisesc. V-am ţinut prea mult. Secretul unei poveşti bine spuse e să tergiversezi. Amîni deznodămîntul, întîrzii pînă cînd celălalt îşi pierde răbdarea. Dacă simţi cînd se apropie clipa asta, e zeiss. Văd că nu mai faci însemnări. Mă consideri, pesemne, o palavragioaică, o handicapată. Stau închisă în casă şi sînt cam nevorbită. Te-am prins pe dumneata şi îţi umplu capul cu cîlţi. Ce poveste avem astă-seară? Bun, s-o vomităm peste simandicoasa dumneavoastră cămaşă albă“.

Ameninţat în felul acesta de către personajul care-i furnizează în mare parte materialul de lucru, scriitorul-regizor îşi ia seama şi mută obiectivul pe Tina Marcu, ipostaza activă a entităţii siameze sus pomenite. Dar dacă Emiluţa se mulţumeşte mereu doar să relateze („din off“) evenimentele, ca un povestaş cu acte în regulă (abia într-un final îşi ia revanşa, captînd ea însăşi lumina reflectoarelor printr-o abil regizată tentativă de sinucidere), Tina intră în joc de la început cu energia seducătoare a femeii de succes, obişnuită să trăiască la temperaturi înalte. Realizatoare de talk-show-uri urmărite de întreaga suflare, cu o carieră construită pe necesarele compromisuri umilitoare (fără partidele de sex cu superiorii se pare că femeia nu poate răzbi pînă la statutul de v.i.p.), prietena cea de taină a Emiluţei sfîrşeşte prin a cădea victimă mişmaşurilor diabolice ale „roşcovanului“, care exploatează ingenios reacţiile psihologice ale mulţimii la ieşirea din scenă a vedetei transformate în idol: „Duluş îşi freca palmele fericit (...). Vinde scump basmul despre Tina Marcu. La telenovele, ea este expertul numărul unu. Lumea doreşte să verse o lacrimă, să idolatrizeze pe cineva. Să latre în cor, să arate că e miloasă şi compătimeşte îngerii căzuţi. (...) Postul a trăit din Tina o lună. Lumea voia să afle de la buletinele de ştiri noutăţi. Cînd îi scoate ghipsul, cînd poate să bea ceai. Cînd începe să umble, ce temperatură a avut aseară. Ce citeşte, cine vine în vizită, cine i-a scris. Spectacol regizat în detaliu de Trocan/ Duluş. Max era muţunachele, animatorul“.

Cînd absenţa Tinei îşi epuizează resursele de impact mediatic, scenaristul schimbă foaia, pregătind revenirea miraculoasă a eroinei de pe micul ecran: „Bancul ăsta îl vindem pe post de multe zile. Ca telenovelă e ok, dar atît. Nu mai ţine, s-a fumat şi lumea începe să miroase că e o făcătură. Să îi dăm alţi eroi poporului să mestece, altă poveste de ronţăit. Scenaristul Max Bacalu ce zice? Ne trebuie un final apoteotic. Un happy-end de soap opera. Am plîns ce-am plîns, ne-am frămîntat, am suferit, şi acum gata. Toată distribuţia să poftească pe scenă, fericită, smile. Lumea are nevoie de ceva în care să creadă, de zei, de basme“. Dispărută în chiar miezul evenimentelor de pe timpul mineriadei din 1999, pe fondul simulării unei cumplite agresiuni fizice, Tina se reîntoarce însă victorioasă în televiziune, şi parcă mai înfloritoare ca oricînd, primind drept răsplată pentru tăcerea ei o emisiune la o oră de maximă audienţă. Şi iubirea entuziastă a publicului, fireşte.

Cam atît se poate propriu-zis „rezuma“ din întreaga poveste. Altfel, în afara amănuntelor legate de „scenele“ la care participă ca actori, autorul nu ţine să mai spună ceva despre personajele sale. Destinul Tinei, al Emiliei şi al tuturor celorlalţi se joacă exclusiv în faţa aparatului de filmat. În consecinţă, singura motivaţie menită să justifice finalul cărţii e dată de amănuntele privind premiera filmului făcut după cartea lui Avram Duca. După această precizare, prozatorul Stelian Tănase lasă şi el condeiul din mînă, nu însă fără un anume regret – dovadă tentativa de prelungire a stării de graţie printr-un artificiu galant, menit să accentueze fatalitatea despărţirii de cititor (după „Epilog“ urmează şi un P.S.!). Balanţa se înclină, sper că s-a înţeles, de partea literaturii. Deocamdată.