Biografism,
minimalism, infuzie agresivă, pe alocuri, de suprarealism resuscitat prin
intermediul unor poeți americani contemporani din categoria bătrîiori (oare
sînt singurul care are impresia că poezia americană contemporană e o caracatiță
cu brațele întinse prin zonele așa-zis boeme ale marilor orașe, poetry-tankuri
cu bilele de fontă ale creative-writingului atîrnate de genunchii artritici?):
un volum de debut care aruncă în joc cam toate ingredientele pe care un tînăr
poet le crede esențiale pentru a reda apocalipsa personală.
Dans cu
spatele în întuneric nu e nici pe atît de interesant pe cît și-ar dori autorul,
nici atît de lucrat cum pare să sugereze la o lectură superficială. Așa cum
spuneam, e multă poezie americană aici, e mult „film“ de calitate, e muzică
bună, adică ingrediente ce m-ar face cu siguranță să apreciez un tînăr
intelectual. Problema survine în momentul în care judeci un volum de poeme,
adică acea unitate care cere mai mult decît suma ingredientelor puse pe foc.
Dacă dezbraci volumul de debut al lui Radu Ianovi de toate aceste podoabe
intelectuale, rămîi cu un produs numai bun de pus în seria poetică a
contemporaneității: narativul întrerupt de aparenta dezordine a asupririi
realului (deci o construcție eminamente și aproape schematic contrapunctică).
Zone foarte interesante întrerupte cîteodată de stîngăcii pe care doar
elementul „debut“ le poate șterge din memorie.
De fapt,
unul dintre cele mai reușite poeme îmi pare a fi Notre musique, cel ce deschide
volumul și ciclul Optica, așezat imediat sub citatul din Keeping things whole
al lui Mark Strand („In a field/ I am the absence of field“). Aici, realitatea
este într-adevăr asuprită (da, adevăratul mobil al suprarealismului), trebuie
moșită din pîntecul stratificat al memoriei (sau al visului), poezia se reduce
la cadrul evanescent al muzicii izvorîte dintr-un difuzor de epocă. Iarăși,
reușită e redarea stării de creatură din poemul care dă titlul volumului:
întunericul pipăit cu toate simțurile e uterul în care se dezvoltă frica de
moarte, de necunoscut, iar speranța e doar un construct personal, o cîrjă de
care ai nevoie pentru a prinde ziua următoare. Atmosfera mă duce cu gîndul la
Pavorul nocturn al lui Sociu, diferența fiind însă că la Ianovi discursul face
volute cîteodată inutile: „Fără teamă, imaginează-ți un traseu limpede cu semne
de circulație/ și gropi de obuz, apoi o lume dornică de plăcere și semnale
sonore,/ încearcă pe urmă să-ți pipăi cu podul palmei fruntea transpirată./
Întunericul e tot un fel de atingere. Așa că trebuie să vezi mai departe/ de
tine, poate chiar printre lucruri“.
Un Poem de
dragoste care se dorește cezură lirică într-un continuu coșmaresc dă și măsura
minusurilor acestui volum. Retorism, „sinceritate“ stînjenitoare, ba chiar
niște scăpări stilistice scrîșnite: „cu degetele răsfirate pe pielea ta, exult
la fiecare surîs de-al tău și știu/ că nici o revoluție/ n-o să mă apropie mai
mult de tine, o să mă ridic de aici ca un gimnast/ la început de carieră și o
să-ți desfac părul numai pentru mirosul/ pe care soarele zilnic ți-l imprimă“.
Un poem de dragoste e, cred, cea mai grea încercare prin care trebuie să treacă
un poet contemporan. Asta pentru că aici zac cele mai multe primejdii, cea mai
mare fiind cea a „sincerității“ datate. Mult mai reușit îmi pare a fi Țipete,
radiografii, incursiune narativă în jungla mecanică a visului, balans perfect
între „realul“ subminat de premoniții sau semne și înstrăinarea specifică
fantasticului. Un eveniment nedescifrat, dar amenințător, punctat de „țipetele
unei femei disperate“ (oare, mă întreb pe urmele aceluiași Caillois, dacă am fi
avut de-a face doar cu „țipătul unei femei“, efectul n-ar fi fost mai
puternic?), o pianină imposibil de extras din cadrul casei (sau al coșmarului
în sine?), apoi o icoană ștearsă recuperată din spațiul sacru al dezastrului...
Apoi, oDifuză iarăși ezitantă. Totul e bine, pînă cînd mă lovesc de această comparație
atît de amplă încît dă senzația căznelii. Parcă poetul s-ar fi chinuit să fie
poet: „am să-ți sărut beregata cu dibăcia sudorului care fixează burlanele pe/
casă, pregătit pentru o ploaie epuizantă de toamnă“. Adică, dacă tot sîntem
atît de analitici, după cum eufemizează Cosmin Perța, de ce să nu mergem pînă la
capăt și să explicăm și cîte sîrme susțin acele burlane de peretele acoperit cu
calciu sclipicios al casei. Sau, dacă vrem să fim poeți, de ce nu ne dăm seama
că alăturarea „ploaie“/„toamnă“ e poetică la modul kitsch. Sau că o ploaie de
toamnă care mai e și epuizantă stă bine într-o poveste spusă prietenilor la o
cafea...
Mult mai bun
este poemul Foto, tocmai pentru că se abține de la a fi analitic și, așa cum îi
stă bine unei fotografii, surprinde și redă... Ne amintim cum Delacroix
recomanda primele încercări fotografice pictorilor, ca metodă ideală de a capta
realul. Dar să nu banalizăm: un poem realmente bun, chiar și finalul
contrapunctic este aici reușit. La fel, Se întîmplă, secvența revederii unei
bătrîne bolnave, pe patul de spital: amintește clipa în care Marcel își revede
bunica, palimpsest al imaginilor memoriei și al femeii care fusese. Din nou,
lipsa analizei face minuni, cu toate că cele două versuri: „o femeie care/
într-o vreme avea o frumusețe de zâmbet“ sînt inutil de explicite și, tocmai prin
poeticitatea forțată, devin apoetice.
Cele mai
reușite zone extinse de materie poetică se află însă în poemele în proză, cum
ar fi Lecții de întuneric și Ninsoare: „Acesta e un dans, un raid de
girofaruri/ infernale. Să nu-ți fie teamă. Pe parcurs vei afla că întunericul
se/ învață clipă de clipă, fără pauze și fără tuburi noi de oxigen // schimbi
doar furtunașele legate între ele cu garnituri uzate, încerci să/ te apleci
asupra mortului /și să-i fixezi vata în nări“.
Pe măsură ce
înaintezi în materia volumului, discursul devine din ce în ce mai impregnat de
materia onirică, realitatea pare a se îndepărta pe poem ce trece. Insomnia e
mediul unde cele două registre, diurn și nocturn, se întrepătrund într-o
atmosferă într-adevăr unică. Cu atît mai deranjante par însă stîngăciile,
tocmai pentru că distrug acest mood reușit. Ca să dau un exemplu: „pîcla inundă
încăperea și-mi disturbă tot cheful de a sta față în față și de a discuta
despre căderile noastre nocturne“. Da, și mie îmi disturbă lucruri de genul acesta
tot cheful de a citi mai departe...
Un al
treilea Poem de dragoste, din ciclul Eclerajul, așezat sub un motto din James
Galvin, pare a recupera și a tăia în carne vie, parcă pentru a contrabalansa
excesul primelor două. Ceea ce se întîmplă însă în acest al doilea ciclu amplu
pare a fi o încercare de estetizare a excesului: a excesului stilistic, a
verbiajului scăpat de sub control, așezat sub semnul aceluiași suprarealism
izbăvitor (a existat vreun curent literar care să ascundă sub mantaua lui atîta
nonliteratură?), fără cap și fără coadă: „Mă trezesc în miezul nopții doar ca
să hrănesc porcii/ – haina ta subțire stă împrăștiată pe gard încălzită de
soare/ și mușcată de cîini/ mă apropii de gard și hrănesc porcii cu insecte
culese din/ abajurul veiozei de pe noptieră“.
Niște pete
de lumină, semne ale eclerajului, sînt O dispariție recentă și Păsările
colcăiau pe linoleum în lumina becurilor Tesla Magnum: falsul narativ își
impune falsa structură în la fel de falsul noian al imaginilor. O discretă
apropiere Eros (animalic, scrîșnit)/Thanatos (proiectat, rezultat al
meditației) reușește să salveze poemele din pîcla unui imagism sufocant. Nu
cred că e de ajuns să fii bergmanian dacă nu știi exact ce vrei să spui. E prea
multă improvizație aici, parcă prea multă metaforă, prea multă comparație,
carnea nu găsește un schelet pe care să se așeze. Dar – și nu fac o concluzie
de circumstanță – cred că acest volum de debut cere neapărat un al doilea,
pentru că rău nu e, iar talent categoric este...
Radu Ianovi
Dans cu
spatele în întuneric
Editura
Tracus Arte, 2011, 94 p.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters