OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ce inseamna politic si apolitic in era mitologiei cotidianului? Pentru Hans-Thies Lehmann, politicul in artele spectacolului (in teatru, cu preponderenta) nu e o chestiune de tema si nici macar o chestiune de limbaj, si e o chestiune de stil si mijloace in masura in care acestea determina structural relatia performer-ului si a spectacolului-performance cu participantul-martor.

Lehmann vorbeste despre o suspendare a legii, si califica drept frustrant sentimentul spectatorului de a-si dori sa vada legea suspendata si dincolo de spatiul artei. Politicul, insa, il transforma de fapt pe cel care in teatrul traditional e spectator (cel care priveste) in martor, in participant activ prin empatie. Aici intervine, totusi, elementul riscant: caci participarea empatica poate mult prea usor aluneca in sugestia voyeurismului.
Nu exhibarea subiectivitatii in sine1, deschiderea sinelui catre un celalalt-spectator e marca unui spectacol politic (desi, crede Lehmann, „Definitia a ceea ce poate fi numit performance si unde poate fi trasata, de pilda, granita unui comportament exclusiv exhibitionist si ambiguu devine de asemenea imposibila.“, in lumea spectacolului contemporan), insa aceasta exhibare deschide o cale pentru spectator pe care el se lasa dus si unde se poate simti, la o adica, abandonat fara busola. E o cutie a Pandorei pe care, in momentul in care o deschizi, nu poti decit sa-ti asumi urmarile.

N-o sa spun acum ca procesul investigarii propriilor limite si propriilor nevroze este, per se, un act de fortare a spectatorului/martorului in postura voyeuristului, pentru ca nici macar n-ar fi (intru totul) adevarat. El insa transcende aceasta postura doar atunci cind il face pe spectator participant la cautarea de sine a artistului, atunci cind artistul nu i se ofera ca atare, ca „exponat“ intangibil, de privit prin sticla vitrinei (un al patrulea perete activat de nevoie de autoprotectie a performer-ului), ci se lasa atins de suflul empatiei martorilor. Altminteri, sentimentul de frustrare al spectatorului e asemanator celui care priveste de la fereastra biroului cum un om e tilharit pe strada, zece etaje mai jos.

In absenta deschiderii catre participarea activa2 a spectatorului, un performance centrat asupra auto-reprezentarii naste un discurs nici macar autosuficient (pentru ca, logica sa nefiind determinata de impulsuri venite din exterior, e condamnat sa parcurga traseul unei naratiuni „clasice“, cu care insasi notiunea de auto-reprezentare e in dezacord de mijloace artistice). Sinele in sine e... interesant scenic (si nu muzeistic) atita vreme cit e structurat in raport, explicit sau nu dialectic, cu un altul. Cit timp e politic.
______________

1. Cind se fotografia pe ea insasi, grav bolnava de cancer si purtind marci evidente ale suferintei, Hannah Wilke (vezi The Body in the Mirror IV) nu urmarea antrenarea privitorului pe panta reactiilor emotionale, de simpatie sau compatimire. Fotografia devenea o oglinda intorcind privirea observatorului catre propriul corp.
2. Prin participare activa nu inteleg o formula de spectacol interactiv, ci un tip de constructie laxa la nivelul tipului de comunicare.