OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„Artistul produce in primul rind relatii intre oameni si lume“, spune criticul Nicolas Bourriaud, intr-o carte despre „estetica relationala“; modernitatea si-a depasit stadiul idealist, al utopiei schimbarii unui mers sui al lumii, ce-i ramine acum de facut artistului postmodern e sa se aseze la masa cu viata cotidiana (nu e neaparat o metafora, un numar considerabil de initiative artistice, din anii ’70 incoace, are de-a face cu ritualurile luarii mesei) si sa-ncerce sa croseteze modele de relatii umane, incercind sa recupereze ochiurile scapate. Vechiul model universalist s-a dovedit a fi fost desenat pentru o plapuma mult prea mare…

Criticul de dans Franz Anton Cramer (care sustine, pe 2, 3 si 4 noiembrie, un atelier de analiza la Centrul National al Dansului Bucuresti) vorbeste, si el, despre doua paradigme de „lectura“, aplicate, insa, coregrafiei contemporane: una apartinind „culturii inalte“, care vede in dans o forma universal accesibila de expresie artistica, o practica umanista pe deasupra natiunilor, societatilor, politicii si ideologiilor (cu totii avem corpuri, cu totii putem „citi“ corpuri, ele vorbesc despre un etern uman), si o alta (la care se afiliaza mai ales practicienii dansului, spune Cramer, dar care, cred eu, e valabila in orice context „nonlogocentric“, care nu „citeste“ lumea in termenii convertibilitatii ei in cuvinte), pentru care circumstantele sociale determina nu numai constructia artistica, ci si grila de lectura a ei.

Artistul (dansatorul-coregraf, ca si muzicianul, artistul vizual ori omul de teatru) ar trebui sa poata produce si sustine un discurs de reprezentare – proprie sau colectiva, sugereaza (nu doar in textul publicat in acest supliment al Observatorului cultural) criticul de origine portugheza André Lepecki, vorbind despre o piesa a Verei Mantero devenita prima provocare critica a memoriei ocultate voit intr-o tara negindu-si ori conotindu-si pozitiv trecutul colonial. Chiar discursul de reprezentare a sinelui contine, implicit, o serie de raportari exterioare, de vreme ce existenta acestui sine depinde de interactiunea cu un intreg univers al celorlalti – un astfel de discurs e o plasare a individualului intr-un „text“ colectiv. E o forma de activare a unor relatii care ia in consideratie ceea ce Bourriaud crede a fi factorul de definire a artei actuale – „coprezenta privitorilor in fata operei“. „Eu“ poate fi un teren intim, dar inceteaza a mai fi unul privat odata ce alege sa se (de)codeze artistic: „imi ofera aceasta opera posibilitatea de a exista in raport cu ea sau, dimpotriva, ma neaga ca subiect, refuzind, in imanenta structurii sale, sa tina cont de Celalalt?“ – asta este intrebarea fundamentala pentru arta nouazecista si post.

intrebarea noastra e, totusi, alta: cine „scrie“ Romania contemporana? Pina acum, doar filmul si-a asumat, programatic, partitura unui discurs de reprezentare; temele vietii noastre ajung, insa (e inevitabil), filtrate printr-o optiune gen shuffle, aleatorie si subiectiva – sau mai mult limitata decit aleatorie (tema Revolutiei, spre exemplu), chiar atunci cind da dovada de o intuitie subtila pentru ranile vii, zonele dureroase si chestionarile fara raspuns (cum se materializeaza in concret sintagma „a nu fi liber“?).
Dansul contemporan romanesc pare dominat nu doar de solipsism (o spune chiar o coregrafa, Andreea Capitanescu, in interviul in care explica optiunea Asociatiei Artlink pentru identitate ca tema a festivalului eXplore dance), ci si de o preferinta, intr-un fel explicabila, pentru conceptualism; conceptualism ce semnifica, el insusi, o manifestare a relationarii – conceptul, ca optiune estetica, se opune „miscarii“, unei anumite forme de dans, legitimata (daca nu dominanta) de scoala/universitate si de autoritatea institutiilor (m-as hazarda sa cred ca o astfel de relatie de distantare nu lipseste din piesele lui Eduard Gabia, de pilda). Conceptualismul in coregrafia romaneasca nu e, de multe ori, o forma de sinteza, ci un raspuns evaziv in lipsa altor instrumente.
Alternativa? Apelind din nou la metaforele logos-ului – sa-nvatam alte limbi ca sa avem acces la textele inca nediscursivizate ale „celorlalti“, ca sa ne putem scrie propriile texte pe intelesul celorlalti.