OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Proiectul lui Ion Dumitrescu Ceea ce am convenit noi a fi hazard a fost inclus in modulul de teatru al Festivalului National de Teatru de anul acesta, in sectiunea configurata de Centrul National al Dansului. Prin urmare, avind in vedere prezenta intr-o sectiune, repet, de dans, consider ca cel mai bun criteriu prin prisma caruia poate fi analizat respectivul proiect este relevanta sa pentru arta coregrafica (indiferent din ce unghi ai defini-o).

Cu o ora inainte de spectacol, a fost anuntata o intilnire a artistului cu publicul. Am asteptat cu interes aceasta intilnire, mai ales ca intelesesem dintr-o prestigioasa publicatie ca voi asista la opera unui artist aflat inaintea vremii sale; or, atunci cind te afli profund cantonat in timpul tau, asa cum cu rusine recunosc ca mi se intimpla mie, orice lamurire cu privire la abordari novatoare este bine-venita, mai ales cind ea vine din partea creatorului.

Intilnirea, programata in lounge-ul CNDB-ului, nu a mai avut loc. In ce ma priveste, nici un exercitiu epistemologic sau hermeneutic nu m-a calauzit spre vreun raspuns. As putea sa incerc sa dau o explicatie, dar atunci cred ca mi s-ar putea reprosa pe buna dreptate ca am o accentuata tendinta interpretativa, lucru care nu da deloc bine in perimetrul criteriilor estetice ale unor creatori contemporani care-si propun sa aduca o noua directie in arta coregrafica de la noi (sa fie clar, noua pentru noi, caci in alte spatii culturale aceste tendinte au devenit profund traditionale). Asadar, intilnirea nu a mai avut loc si nu pot sa cred ca motivul a fost faptul ca numarul spectatorilor putea fi contabilizat pe degetele de la o mina, cu un mic supliment oferit, poate, de cealalta mina – nu-mi pot permite sa consider ca un artist ca Ion Dumitrescu se ghideaza dupa criterii cantitative. As putea incerca o interpretare de genul: absenta artistului ne duce spre prezentizarea corpului etc. etc. Prea interpretativ, nu-i asa?

A venit ora spectacolului propriu-zis. Spre deosebire de alte spectacole de pe la noi, care sint asezate de catre creatorii lor sub conceptul de creatii coregrafice, Ceea ce am covenit noi a fi hazard are o mare virtute: permite incercarea unui demers narativ. Asadar: cite un spectator intra din 30 in 30 de secunde. Precizare: spectatorii au venit in numar mult mai mare decit la „intilnirea“ cu publicul. Dupa ce am intrat, ni se spune: „Coregraful Ion Dumitrescu va roaga sa va semnati pe corpul lui si sa mergeti apoi in studioul 2“. Ion Dumitrescu se afla intr-un black box cu trei pereti, intins cu fata in jos, complet gol, cu capul acoperit... Cel care intra semneaza, se duce apoi in sala, se asaza pe un scaun si vede pe un ecran cum intra si semneaza ceilalti... Adica cine semneaza este transmis in direct celor din sala. Dupa ce toti spectatorii semneaza, Ion Dumitrescu se ridica, se imbraca, vine in sala, se asaza in public si priveste spre ecran... Aplauze!!!

Sa nu uitam care este criteriul prin prisma caruia analizez acest proiect: relevanta lui pentru arta coregrafica, de vreme ce el a fost inclus intr-un modul de dans. Sa incercam s-o gasim. Am putea sa ne ghidam dupa reactia publicului: majoritatea celor prezenti nu facea altceva decit sa astepte cu nerabdare sa vada pe ce zona a corpului va semna urmatorul spectator si sa chicoteasca daca respectiva zona era cel putin tangenta la un loc nu tocmai ortodox din perspectiva tiparelor noastre culturale, neeliberate de o erotizare exagerata a corpului. Capacitatea spectacolului de a retine atentia publicului prin angrenarea lui intr-o forma de voyeurism este foarte mare. Acest voyeurism este contingent, desigur, adica el nu se petrece in mod necesar, probabil mai erau si spectatori care incercau din rasputeri sa se lanseze in interogatii pentru a detecta un sens. Celor care au ris, s-au distrat si nu s-au intrebat li se poate reprosa, desigur, din partea creatorului, ca nu sint, vezi Doamne, pregatiti pentru astfel de experimente, ca nu au capacitatea interogativa prin care ar putea avea acces la intentia coregrafului.

Sa incercam si alta cale de afla relevanta spectacolului pentru arta coregrafica: ceea ce ne propune Ion Dumitrescu sa fie o interogatie asupra corpului, printr-un demers in care acesta este chestionat prin interactiunea cu identitatea celorlalti? A celor care-si lasa amprenta asupra unui corp supus demersului interogativ si absent de la intilnirea cu ei, „volatilizat“ la final si din spatiul in care spectatorii si-au lasat semnul trecerii pe acolo? Oare asta sa fie? Daca ne facem curaj, mai gasim citeva perspective… Sintem aproape de raspuns, numai ca, din pacate, nu gasim interogatia asupra dansului si ne asezam intr-o tendinta in care investigarea teoretica a corpului devine un nesfirsit prolog la chestionarea dansului, care se refugiaza intr-o desavirsita absenta. Interogarea corpului, in absenta interogatiei asupra dansului, are, in acest domeniu, valabilitatea unui silogism ale carui premise contin doar termenul mediu, adica lipsesc subiectul si predicatul logic.
Concluzia? Exista o intrebare traditionala a metafizicii, reiterata in momentele de criza ale istoriei gindirii: de ce exista ceva mai degraba decit nimic? Sa speram ca, intr-o anumita zona a coregrafiei romanesti, nu vom fi nevoiti sa punem cindva aceasta intrebare… invers.