Începînd de acum un an, Opera Naţională din Bucureşti reia, sub franciză, partituri de balet şi dans modern cu istorie, ale unor coregrafi de mare renume mondial, în interpretarea soliştilor şi a corpului de balet ale ONB. E ceva imposibil de conceput din perspectiva artelor contemporane, axate pe ideea de performativ, de aici şi acum unic, ceva transpozabil în real mulţumită notaţiilor Laban. Dacă Valse Fantaisie şi Serenade ale lui George Balanchine sînt piese coregrafice clasice, de repertoriu, care provoacă artiştii-interpreţi, recodîndu-le vocabularul de mişcări (motiv pentru care sînt puse în scenă în multe şcoli de balet – care şi le permit financiar…), recenta bucată Falling Angels, creată de Jiri Kylian în 1989, e o provocare de cu totul altă natură.
Asta pentru că Jiri Kylian nu lucrează pe gramatica în care ştiu să se mişte dansatorii de balet din România – le solicită, în primul rînd, grupe de muşchi pe care de obicei nu le activează şi, în răspăr cu armonia clasică, alternează serii de mişcări lente cu ruperi bruşte de ritm îndrăcit (în afara detaliului că eclerajul e complex, cu rol esenţial în spectacol, spre deosebire de bucăţile Balanchine, cu baia lor de lumină şi ciclorama romantică de fundal). Falling Angels, un spectacol de scurtă durată dansat de opt femei, pe muzica din prima parte a partiturii Drumming de Steve Reich, şi care pune explicit problema relaţiei balerinelor cu propriul corp (în plină epocă, la sfîrşitul anilor ’80, a feminismului), face parte dintr-o serie intitulată Black and White şi e un moment important de tranziţie în creaţia coregrafului de la Nederlands Dans Theatre, căci urmează unei călătorii în Australia şi familiarizării lui Kylian cu dansurile tribale. Faptul că Falling Angels este „o piesă despre profesia noastră“ (în cuvintele lui Jiri Kylian însuşi) a contribuit, probabil, la alegerea făcută de Opera Naţională – o gură de aer proaspăt, la urma urmei, pentru o instituţie care încearcă să mai scape de aerul provincial.
Fără îndoială însă că funcţiile educaţionale ale demersului le bat de departe pe cele de performanţă artistică: rolul de atelier/experiment de mişcare etc., pentru compania de balet, al coregrafiilor Balanchine şi Kylian (asistenta coregrafului, Nancy Euverink, e cea care a lucrat cu dansatoarele de la Bucureşti) şi unul de introducere, pentru public, în istoria recentă a dansului clasic şi modern.
Cu simţul măsurii estetice, Serile de dans de la ONB sînt o revelaţie strategică pe termen cel puţin mediu – căci chiar dacă, poate, România nu-şi va permite niciodată o lucrare originală comisionată unui mare coregraf al zilelor noastre, va avea, totuşi, dansatori pregătiţi să facă faţă cerinţelor scenei internaţionale şi un public tot mai receptiv la limbaje coregrafice tot mai diferite.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters