OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Unele intrebari ale anchetei dvs. m-au nedumerit sau contrariat.
Unele raspunsuri parca erau sugerate in intrebarile (orientative). De exemplu: se pot detecta numeroase certuri, conflicte, dispute, grupari, dar, de multe ori, miza culturala este absenta.
Am mai intilnit ideea aceasta in polemicile aprinse (nu prea elegante) in care o grupare cu tenta mai mult sau mai putin traditionalista, conservatoare, gasea la adversarii, auto-declarati progresisti, doar frustrare si invidie, nimic altceva.

Eu cred insa ca putem descoperi o miza culturala in (aproape) toate aceste dispute intre grupari (uneori doar personalitati, as adauga): dispute care se transforma in conflicte, in razboaiele culturale de care vorbea Cristian Moraru, si care se degradeaza in certuri. O linie destul de clara s-a putut vedea si la noi intre adeptii corectitudinii politice, luata ca litera de lege, si adversarii ei declarati, care vorbesc (striga) dupa ureche. In Occident, corectitudinea politica, oficializata deja in multe zone (spatiul politic, social, partial cultural) a creat, firesc, deja reactii fata de aplicarea mecanica sau fata de aplicare, pur si simplu. Romane ale unor autori celebri (Phillip Roth, Coetzee) arata excesele acestei corectiduni din mediile academice, cazurile in care ideologia culturala devine arma nedreptatii si a unei alte discriminari. Ce dur se duc razboaiele pe acest teren a putut vedea si cine a avut rabdare sa parcurga Chemarea la ordine. Ancheta asupra noilor reactionari a lui Daniel Lindenberg.

Cu amendamentul ca se discuta simplificat, taios, cu ignorarea totala a unui context social, sintem si noi „à la page“: o discutie insa evident importata, pentru ca in Romania corectitudinea politica nu este functionala in viata curenta, politica, sociala; doar un teren pe care se duce meciul dintre grupuri de prestigiu.
Ceea ce face uneori dificila urmarirea terenului de joc este insa amestecul de interese si complicitati (personale), duplicitatile, toleranta transformata instantaneu in cinism, bizantinismul practicat cu mindrie sportiva etc. Cu alte cuvinte, absenta „incompatibilitatilor“ de care vorbea si Norman Manea, reluind, daca nu ma insel, o imagine a lui Mihail Sebastian despre comportamentele curente in acest spatiu. Fortind putin lucrurile, nu e chiar neobisnuit sa descoperi aliante intre unii adepti ai „corectitudinii politice“ si unii adversari declarati ai ei, doua cercuri intermediare care ajung sa lege capetele unei retele.

- Din transeele razboaielor culturale
Un provincialism apasat denota si tonul categoric al participantilor ingropati de citiva ani in aceleasi transee ale razboaielor culturale. In asemenea conditii devine un act de curaj (ce ridicol!) sa declari ca nu esti un cititor al lui Noica, si la fel de riscant sa scrii ignorind postmodernismul – ani de zile ajuns un adevarat pat al lui Procust pentru diagnosticarea valorilor. Supraexpus, postmodernismul, depasit in alte parti, a ramas trendy aici timp de 20 de ani, asigurind conservarea si atractivitatea autorilor ca un plasture cu hormoni. Intirzierea in modele depasite – cele din anii ’40 ori cele din anii ’80 – s-a raspindit, epidemic, in cercurile academice unde reprezentantii lor aveau la indemina mijloacele pentru a-si crea discipoli si scoli. Optiunea autohtonism sincronism (termeni aproximativi) se mentine, desi toata lumea calatoreste si este relativ informata. Dar cred ca fervoarea ideologica, pe o linie sau alta, si-a atins punctul maxim de exprimare in 2004 si destui incep sa resimta riscul incarcerarii intr-o astfel de aliniere.

Intre timp capata tot mai mult glas generatiile care striga in numele tineretii biologice, al faptului ca sint mai bine racordate la aceasta epoca a divertismentului, sexului, derizoriului, nerabdarii, golului.
In numele tinerilor vorbesc si cei de 24 de ani, si cei de 40, care se cred adolescenti eterni, ba chiar si cei de 50 de ani. S-a mai purtat acest discurs, precum se stie, si in perioada interbelica, atunci cind Cioran incita la uciderea batrinilor. Tonul definitiv porneste din senzatia fiecarei generatii ca viitorul ii apartine, numai ca viitorul cultural va apartine doar citorva dintre membrii ei.
Nu stiu daca, in afara de specialistii viitorului, stie cineva cum vor arata generatiile viitoare, ca sa visam la ce vor selecta ele din toata zbaterea noastra.