OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu ne mai mira nimic la presedintele Basescu. Vine o vreme in viata potentatilor politici ai zilei cind li se pare ca lumea le sta la picioare. Si in acele momente de glorie si marire, cred ca pot spune orice si despre oricine. In aceste zile, impresia pe care o lasa presedintele nostru este ca se poate masura cu oricine. Poate parea curios sa spunem despre presedinele tarii ca este un inchipuit daca te gindesti ca el este tocmai „Presedintele“, dar exact asta lasa Traian Basescu impresia ca este. Acesta este momentul lui. El este presedintele in timpul caruia s-a adunat la Bucuresti „toata floarea cea vestita...“ sa dea piept cu tarul Putin, a carui prezenta la Bucuresti, cu o zi inaintea summit-ului, este incerta. O invitatie malitioasa, de genul „Dle Putin, veniti sa fiti partenerul nostru, pentru ca amenintarile nu mai sint aceleasi“, care-l arata pe presedintele rus tributar logicii Razboiului Rece, este intodeauna de natura sa tresalte spiritul romanului dornic sa-si ia revansa istorica in fata Rusiei.

Presedintele nu este departe de adevar, dar nu stim insa cum un astfel de agument l-ar determina pe Putin sa renunte la privilegii, la propria doctrina, si sa-si deschida tara catre fortele concurentiale ale pietei mondiale si democratiei, asa cum ii cere Occidentul.
Si nu este deloc clar pe ce se bazeaza Traian Basescu, mentinind de ani buni un ton iritat la adresa Rusiei. Sau unde vrea sa ajunga? Ce este de cistigat? Ce ar fi fost de pierdut in relatiile bilaterale cu Rusia s-a cam pierdut de mult si situatia pare iremediabila, pe termen scurt si mediu. Oare acest ton certaret ne-ar face mai interesanti in ochii partenerilor din NATO si UE? Am avea ceva de cistigat crescind in ochii lor? Crestem in ochii lor daca ne compromitem permanent relatiile cu Rusia? De la partenerii de peste Atlantic nu prea am simtit nimic, in afara unor batai pe umar, de genul „partener de nadejde“, „aliat valoros“.

In ceea ce-i priveste pe europeni, parerile sint impartite, pe acestia interesindu-i gazul rusilor si cam atit. Deci care este strategia ascunsa pe care o are in cap presedintele Basescu agasindu-i pe rusi? Crede oare ca, daca-i siciie, acestia se vor supara si nu vor dori sa-si mai manifeste in vreun fel interesul pentru coltul nostru de lume? Nu este deloc clar. Sau poate ca, pur si simplu, nu poti pierde o astfel de ocazie (si multe altele) de a atrage atentia si astfel de a arata lumii ca existi...
Dincolo de reactiile pe care le are in politica externa, cu efecte neclare sau insuficient explicate, altceva mult mai grav este de natura sa ingrijoreze in comportamentul presedintelui, pe plan intern. „Rabd de prea mult timp obraznicia celor care si-au dat tara pe nerasuflate [...] in Tratatul cu Ucraina...“, a amenintat Traian Basescu. Aici chiar ca ne putem intreba: „dar cine te crezi dumitale?!“. Cum adica „rabd“? Aceste expresii, parca decupate din filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu, cu o profunda incarcatura simbolica si manipulatoare, transforma oameni politici respectabili „in smintiti si in misei“. In momentul semnarii tratatului de baza cu Ucraina, Traian Basescu era ministru in guvern.

Avea toate pirghiile pentru a se opune semnarii atunci, in mod public, si avea ocazia de a protesta printr-o demisie demna. Si cum dupa razboi multi viteji se arata, acum, in Romania – membra NATO, membra UE, este usor sa te intorci si sa judeci. Tratatul a fost semnat intr-un context pe care presedintele nu-l explica suficient, desi il cunoaste bine. Revenind la tonul „cine te crezi dumitale“, se impune urmatoarea intrebare: ce faci daca te-ai saturat sa rabzi obraznicia celor care au inscris tara in traiectoria care-ti permite astazi sa organizezi la Bucuresti summit-ul NATO? Ce le faci presedintelui Constantinescu si staff-ului tehnic care a cintarit atunci pentru semnarea tratatului de baza cu Ucraina? Ii declari tradatori? Ii trimiti in exil, in pribegie? Ce le faci?
Traian Basescu incurca epocile. Abilitatile de lider de care da dovada erau cautate cu veacuri in urma. Teatralitatea si manifestarile sale corespund unei alte perioade a evolutiei statului nostru sau poate nici macar unei asemenea perioade, acest tip de comportament venind dintr-un imaginar prea bogat. Bine ca am ajuns in situatia in care nu mai depindem de „rabdarea“ sefului statului.