OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

De citeva saptamini, ca urmare a initiativei Primariei de a asfalta strazile aflate in centrul istoric al Bucurestiului, au iesit la iveala vestigiile unor vechi cladiri – hanuri, curti boieresti, biserici si pravalii – ingropate atita amar de ani, desi hartile ingalbenite de vreme, precum si nenumarate carti consacrate istoriei orasului Bucuresti contineau informatii ce n-ar fi trebuit sa lase indiferent pe nimeni. Despre extraordinarele descoperiri din centrul orasului ziarele au vorbit mai putin de o saptamina, apoi s-a instalat tacerea. Nu stiu daca nu cumva supararea viceprimarului Razvan Murgeanu, provocata de ritmul lent al lucrarilor de reabilitare – intirziate de incercarea arheologilor de a prezerva siturile istorice – nu a dus la stoparea sapaturilor sau la abandonarea ideii de a gasi o solutie pentru a integra vestigiile istorice subterane in circuitul muzeal.

Imi aduc aminte cu cita emotie am vizitat, acum citiva ani, Assisi – oraselul natal al sfintului Francisc – si cu cita incintare am descoperit, in subteranele cetatii medievale, urmele anticului oras roman. In toata Italia, ca si in Grecia, de altfel, exista un adevarat cult pentru urmele trecutului; generatii de-a rindul au construit edificii noi fara sa distruga ceea ce le preexista, incercind, pe cit posibil, sa pastreze si sa integreze cit mai armonios trecutul in prezent. Cind respectul fata de memorie nu este unul pur declarativ, ci se converteste in actiune, exista sansa ca trecutul sa nu dispara definitiv.

La noi, preocuparea pentru istorie si pentru prezervarea memoriei a fost dintotdeauna deficitara, dar in timpul regimului comunist indiferenta, ba chiar inversunarea si dispretul fata de trecut si, implicit, fata de tot ceea ce l-ar fi putut evoca a atins punctul culminant. Recursul la memorie si la istorie ar fi avut drept consecinta deplina delegitimare a regimului comunist si a personajelor grotesti aflate la cirma statului in epoca respectiva. Asa se explica nenumaratele tentative de stergere a memoriei colective si de rescriere a istoriei, ca si furia destructiva cu care liderii comunisti, Ceausescu y compris, s-au napustit asupra oamenilor, locurilor si cladirilor care le reaminteau ca istoria nu a inceput cu ei.

Ma asteptam ca, odata regimul comunist inlaturat, sa redescoperim respectul pentru valorile trecutului si preocuparea pentru punerea lor in valoare. Mi-ar fi placut ca, odata descoperite ruinele unor vechi edificii din secolele trecute, sa apara si initiative pentru scoaterea lor la lumina si pentru pastrarea lor. In entuziasmul meu (cu totul deplasat, probabil!) imi inchipuiam ca edilii Capitalei vor cauta o modalitate de a restaura si de a „lega“ cumva, prin solutii ingenioase, orasul subteran regasit intimplator de orasul „de sus“, imbogatit si devenit astfel mult mai incitant. E drept ca tot asta am crezut si acum citiva ani cind, pe locul fostului Teatru National, in imediata apropiere a Palatului Telefoanelor, s-au descoperit urmele unor biserici din secolele XVII-XVIII; se vorbea atunci de posibilitatea ca noua cladire ce avea sa se ridice acolo sa aiba o pardoseala transparenta, dar erau invocate si alte variante de a prezerva tulburatoarea descoperire. Se vorbea, s-a vorbit si apoi s-a construit: solid, compact, definitiv.
Bucurestiul pare urmarit de un permanent ghinion. George D. Florescu, secretarul Muzeului Municipal in perioada interbelica, a alcatuit un tom impresionant, publicat in 1935, intitulat Din vechiul Bucuresti. Biserici, curti boeresti si hanuri dupa doua planuri inedite dela sfarsitul veacului al XVIII-lea, in care inventariaza un numar impresionant de edificii care conturau identitatea orasului in secolele XVIII-XIX.

Transcriu aici citeva rinduri pe tema ubi sunt, pastrind grafia epocii:
S’a dus Sarindarul, s’a dus biserica Stelei spatarul, a Magureanului, a Sfantului Anton, a Sfantului Ioan cel mare, a Sfantului Sava, a Ghiormei banul... s’au dus paraclisele vechilor hanuri odata cu ele: al lui Serban Voda si al lui Constandin Voda... s’au dus celelalte mici paraclise boeresti, umile lacasuri de reculegere, adesea ridicate in lemn alaturi de intinsele lor curti... s’au dus chiar aceste curti in procesul de faramitare al vechiului patrimoniu familial, iar miine... poimiine... se va duce si tricentenara biserica a Scaunelor, cu un picior deja in groapa de vitregia vremilor careia i-a ajutat si nepasarea celor chemati a-i purta de grija, si poate se vor mai duce si altele multe ce stau in drumul alcatuitorilor viitorului plan al capitalei Romaniei.