OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Oare cîtor mii şi mii de întrebări le va fi dat răspunsuri profesorul Dan Horia Mazilu pînă acum, cînd, iată, plecat dintre noi cumplit de devreme, lasă în urmă nu doar încăperi golite de prezenţa sa tonică, ci şi mulţi discipoli care mai aşteaptă răspunsurile sale? Încă de cînd alesese să formuleze el însuşi, pentru domeniul literaturii române vechi, întrebările pe care scrierile atîtor cărturari din veacurile trecute le aşteptau spre a putea fi lăsat avutul acela, poate sărac, dar cu atît mai preţios, urmaşilor de drept, ţinutul părea să fi înviat, iar cîrmuitorul său, pescar şi, mai degrabă, pescar de oameni, strîngea alături nenumăraţi alţi căutători de înţelesuri şi de noime. În centrul acestui ţinut, profesorul Dan Horia Mazilu aşezase, încă de la început, cîteva figuri tutelare: mai întîi, pe cea a unui cărturar care, cumnat de domn fiind, n-a rîvnit măririle, ci şi-a închinat truda „urmării lui Hristos“, apoi pe cea a surorii acestuia, începătoare de drum într-un lung şir de nobile protectoare ale literelor şi, în sfîrşit, pe cea a unui chibzuit „domn de ţară“. Spirit ecumenic, cel dintîi dintre aceştia, Udrişte Năsturel a contribuit decisiv la definirea fizionomiei culturii acelei epoci, iar, dinspre el văzute, atît epoca anterioară, cea a lui Neagoe Basarab, cît şi cea ulterioară, a lui Constantin Brâncoveanu, ajungeau să capete contururi mai limpezi.

 

Cum tot lui Udrişte Năsturel, căruia Dan Horia Mazilu i-a dedicat teza sa de doctorat, elaborată cu acribie şi cu erudiţie, îi datorăm şi traducerea acelei cărţi emblematice – manual euristic al traiectoriei desăvîrşirii spirituale –, Varlaam şi Ioasaf, studiată de asemenea monografic de către Dan Horia Mazilu, şi cum poate tot lui sau cuiva din preajma sa i se datorează şi traducerea, într-o desăvîrşită limbă românească, a Învăţăturilor lui Neagoe Basarab, poate că anume afinităţi elective vor fi fost determinante în conturarea tipului de dascăl pe care l-a întruchipat profesorul Dan Horia Mazilu. Dinspre miezul acelei epoci culturale, pe care şi Eminescu o socotea cea mai reprezentativă pentru tradiţia culturală şi politică românească, contribuţiile profesorului Dan Horia Mazilu vor urmări ordonarea, periodizarea şi definirea tuturor epocilor, tendinţelor şi curentelor literaturii „vechi“, ce pînă atunci fusese văzută doar ca un bloc, fie indefinit, fie definit prin prisma istoriei politice sau a influenţelor cultural-lingvistice. Dorinţa sa trebuie să fi fost chiar aceea de a oferi celor care se apropiau de vechile scrieri româneşti repere utilizabile comparatistic; dinspre textul literar spre istoria mentalităţilor, spre imagologie sau spre antropologie culturală, Dan Horia Mazilu a deschis, de această dată fiind el însuşi spiritul tutelar, o fertilă direcţie de cercetare a trecutului cultural românesc.