OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

S-ar putea sa gresesc insa am senzatia ca in multe universitati din tara senatele nu sint altceva decit o telecomanda in miinile rectorilor. Cu senatul se voteaza cutare licitatie, cu senatul se aproba derogarea de vechime la avansarea unora, sau – de ce nu? – la blocarea altora, si tot cu senatul se voteaza prelungirea functiei de rector peste virsta de pensionare. Legea spune clar: virsta standard de pensionare este de 65 de ani la barbati si de 60 de ani la femei, dupa care, la propunerea consiliilor profesorale, senatul poate prelungi anual functiile didactice de conferentiar si profesor pentru cei merituosi.
Cine sta sa faca insa atitea nuantari?! O simpla ridicare de mina si domnul sau doamna rector isi vede mai departe nestingherit de treaba. Din nou licitatii, din nou investitii, din nou aprobari, derogari, infiintari, desfiintari si multe altele pentru ca multe poate face si desface un rector.
Sigur ca, intr-un final, vine si intrebarea: cum de s-a ajuns in aceasta situatie? De ce nimeni nu face nimic?

Raspunsul este simplu – autonomia universitara.
intr-o universitate cu o istorie de peste sapte sute de ani, autonomia universitara este ceva de la sine inteles, insa la noi ea nu putea duce decit acolo unde a dus, adica la baronii universitari si la faradelegile lor ridicate la rang de lege. Cunosc, de pilda, un rector care a devenit celebru prin formula cu care isi intimpina oponentii: „Dati-ma in judecata!“. Asta s-a intimplat acum citiva ani pentru ca, in momentul de fata, nimeni nu mai are curajul sa-l infrunte pe domnul rector.
Tradus liber, acest „dati-ma in judecata!“ inseamna ceva foarte precis: „resemneaza-te, muritor de rind ce esti, tu mie nu poti sa-mi faci niciodata nimic!“. Si, intr-adevar, cind presa a descoperit ca o distinsa doamna de la serviciul financiar nu avea diploma de bacalaureat, ca a depasit virsta legala de pensionare si ca ridica un salariu mai mare decit salariul unui profesor universitar, domnul rector nici macar nu s-a sinchisit sa dea un raspuns. Nu stiu daca a formulat neaparat acel „dati-ma in judecata!“, dar de gindit sigur l-a gindit pentru ca, si astazi, doamna in cauza este la locul ei de unde ridica acelasi salariu si aceleasi prime. Treptat, lumea s-a obisnuit cu ideea, inclusiv ziaristii, incit, daca mai vrei sa vorbesti cuiva despre aceste lucruri, sigur il vei plictisi.

Din cind in cind isi fac aparitia in senat oameni de o oarecare notorietate – matematicieni, economisti, filologi etc. – si, daca esti suficient de naiv, incepi sa crezi ca in universitatea ta o schimbare inca mai este posibila. Nu trece insa un an si iti dai seama ca oamenii in care ti-ai pus nadejdea sint adaptati perfect situatiei si lucreaza acum „in sistem“. Ceea ce ati vazut si condamnat cindva impreuna, acum vezi doar tu, el/ea are treburi prea importante pentru a se mai ocupa de fleacuri. Tocmai s-a intors de la o conferinta pe probleme de management universitar de la Lisabona si pleaca saptamina viitoare la un simpozion in Australia. „Pa, mai vorbim…, sint foarte aglomerat/a…; te-am pupat!… Ceao!“.

Sa nu credeti ca actiunea unor forte oculte este cea care ii schimba pe oameni. Nu, posibilitatea cistigului „prin sistem“, aceasta este cheia tuturor alienarilor. La inceput, o mica prima de o suta de milioane ti-a paralizat elanul, dupa care o deplasare aprobata la Paris cu sotul/sotia te-a scos definitiv din joc. Faptul ca, odata ajuns intr-o functie, poti cistiga de zece ori mai mult decit ceilalti te face sa nu mai vezi toate fleacurile.
Vorbind despre asemenea lucruri, nu pot sa nu-mi amintesc de Niels Bohr, care, aflind ca prim-ministrul este bolnav si ca nu are bani pentru un tratament in strainatate, i-a trimis acestuia cinci mii de coroane sub asigurarea deplinului anonimat. Episodul a fost dat publicitatii abia la treizeci de ani de la moartea celor doi.

Stiu ca suna naiv, dar astia sint zeii mei, si, daca nu aveti nimic impotriva, voi continua sa ma „inchin“ la ei. Nu neg faptul ca s-ar putea ca si in universitatea mea sa existe asemenea zei, insa eu, unul, inca nu i-am vazut.
Ma apropii de finalul articolului si ma gindesc la o solutie care sa dea criticii mele o tenta cit de cit pozitiva.
Ce-i de facut? Ce mai e de facut?
in nici un caz sa continuam sa reformam invatamintul. Ar fi cea mai mare prostie. Nu poti repara o masina din mers, ea trebuie oprita si apoi demontata pentru a vedea ce mai e bun in ea si ce nu. Este o regula generala, care, cred eu, se aplica si invatamintului.
Stricati invatamintul de tot si apoi reconstruiti-l, acesta este sfatul meu. Si daca, ascultindu-ma, veti constata ca nu ati facut un progres cit de mic, va spun si eu ce am invatat de la altii: dati-ma in judecata!