OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mircea CARTARESCU
Jurnal
Editura Humanitas, Colectia „Memorii, Jurnale, Convorbiri“, Bucuresti, 2001, 480 p., f.p.

Nicolae MANOLESCU
Literatura romana postbelica. Lista lui Manolescu. Vol. I, Poezia, Vol. II, Proza. Teatrul, Vol. III, Critica. Eseul
Editura Aula, Colectia „Canon“, Brasov, 2001, 430 p., 350 p., 446 p., f.p.

Adriana BITTEL
Intilnire la Paris
Unsprezece povestiri
Editura Compania, Colectia „Contemporani“, Bucuresti, 2001, f.p.

Emil Paraschivoiu
Cine ma trece strada?
Editura Paralela 45, Colectia „Scena“, Bucuresti-Pitesti-Brasov-Cluj, 2001, 148 p., f.p.

Literatura de performanta
Despre Jurnalul lui Mircea Cartarescu am mai scris, la putin timp dupa aparitie. Cartea nu a fost scutita de contestari, dar a sfirsit prin a se impune ca o evidenta. Ca jurnal scris si publicat dupa 1989, ea este simultan un spectacol si o aventura a constructiei de sine, o imagine a tenacitatii afirmarii unui mare scriitor in viltoarea unor timpuri putin favorabile cultivarii meditatiei si scrisului. Nu cred ca exageram vorbind, in acest sens, despre o scriere exemplara. Cind atitia alti autori s-au risipit in activitati lucrative, Cartarescu a mers „in raspar, catre interior“, optind pentru scris ca profesie si ca act esential de autocunoastere, un travaliu in acelasi timp ascetic si ero(t)ic. „Vizionarul pozitivist“ a reusit sa-si asume conditia postmoderna ca pe o sansa, stimulindu-si, in epuizante exercitii spirituale, experienta interioara si vocatia narcisica, dar construindu-si/managerizindu-si „americaneste“ identitatea publica de scriitor profesionist. Jurnalul nu e atit unul „de creatie“ cit de autocreatie, inregistrind metamorfoza omizii (poetului) in fluture (romancier).
Desi nu toate straturile personalitatii scoase la lumina in acest jurnal sint suficient de expresive, apare evident faptul ca aripile nocturnului „ochi de paun“ au facut diferenta prin anvergura deschiderii... Oricum, scriitorul-fanion al Editurii Humanitas si al postmodernismului romanesc ilustreaza cu brio ca scriitor pur „cultura de performanta“ pe care o incuraja, cindva, un filozof dispretuitor al literaturii…

Manolescu dupa Manolescu
Asa cum anticipam, trilogia foiletonistica a lui Nicolae Manolescu – o adevarata lovitura dupa lunga serie a reeditarilor sale postcomuniste – tinde sa ia „crema“ premiilor literare din acest an... Daca in 1990 Cartarescu era premiat de USR pentru istoria poetica din Levantul, iar criticul – pentru Istoria critica..., anul acesta cei doi sint din nou impreuna – insa pe lista ASPRO –, fiecare cu performanta lui... Caci 30 de ani de intimpinare critica practicata cu stralucire si aplombul autoritatii reprezinta un record demn de Guiness Book, transformind cronicarul literar in mit... Din pacate, s-a observat de la inceput ca alegerea ambalajului editorial a fost una neinspirata, incepind cu stabilirea titlului (exagerata) si a subtitlului (nefericita), continuind cu nenumaratele greseli de redactare si cu tiparirea pe hirtie mizerabila (motivata de necesitatile „didactice“ ale diminuarii pretului de cost) si terminind cu selectia discutabila a cronicilor si a incadrarii... In plus, prefata arata un Nicolae Manolescu mai putin convingator in ipostaza actuala de teoretician al canonului decit in aceea trecuta de practicant-foiletonist; formula „canonul se face, nu se discuta“ trebuie luata cum grano salis...

Importanta istorico-literara a prezentei selectii e, desigur, exceptionala, iar interesul pe masura; ea este totusi mai putin relevanta decit publicarea integrala a cronicilor, operatiune demarata deja de Editura Vinea. Una peste alta, editia Aula propune un decupaj foiletonistic prin care Nicolae Manolescu ne ofera propria viziune de azi asupra canonului critic dintre 1963 si 1991; a vorbi insa de „canonul romanesc postbelic“ ar fi mult prea mult, canonul didactic al epocii nesuprapunindu-se decit partial pe cel dintii. O analiza „imanentista“ a prezentei trilogii nu ne duce prea departe: putem admira vitalitatea si farmecul speculativ, finetea dezinvolta si densitatea supla a scriiturii acestor texte critice altminteri inegale, putem ghici subtexte esopice si polemice, putem urmari strategiile de seductie si delimitare, sententele de omologare, balanta subtila a nuantelor si capacitatea de adaptare la schimbarile de temperatura si sensibilitate ale epocii, dar in absenta unor abordari de sociologie a receptarii cuplate la o analiza a istoriei politico-institutionale, mecanismele constituirii „canonului romanesc postbelic“ nu vor putea fi intelese cu adevarat. „Literatura romana postbelica“ inseamna ceva mai mult decit volumele/autorii prezentei „liste“; ramine, apoi, de vazut cit supravietuieste epocii si cit a ramas pe nedrept in umbra... Sa dam insa Cezarului ce-i al Cezarului: nu exista confirmare mai buna a rolului de prim-canonizator decit cea venita – prin astfel de premii – din partea breslei canonizate...

L’air de temps
Premiul pentru proza scurta recompenseaza o autoare de fina calitate, prezenta in librarii cu o selectie alcatuita din cele mai reusite povestiri ale sale. O parte a celor 11 texte reeditate de Editura Compania au fost extrase din volumele anilor ’80. Alte citeva au aparut in anii ’90 in Romania literara si Lettre internationale. Compozitiile „microrealiste“ grupate in aceasta carticica de putin peste 100 de pagini sint piese de camera, „maruntisuri“ („bijuterii“?) de familie pline de prospetime si pigmentate de umor trist, infatisind mici drame ale interioritatii feminine, aspiratii cenzurate de presiunea cotidianului comunist, de „exercitiul zilnic al umilintei“ si de vulnerabilitatea introvertita in fata brutalitatilor vietii. Proza lipsita de ostentatia formala si de didascaliile unor colegi de generatie, nu si de luciditatea acuta a privirii sau de subtilitate. In prezenta selectie, accentul cade mai putin pe cruzimea observatiei psiho-fiziologice a vietii de familie si mai mult pe ceea ce incearca sa depaseasca acest cadru sufocant. Ceea ce distinge insa proza Adrianei Bittel este parfumul unei atmosfere sufletesti „de moda veche“, o anumita muzica de fond – intre jazz si sansoneta –, caci printre lucrurile batrine si atasantele obiecte kitsch, in modestele ambiante domestice si de serviciu, in decorurile de vechi periferii bucurestene, supravietuieste discret, dar demn, buna educatie antebelica a burgheziei intelectuale.
Piesa de rezistenta – servita de un titlu memorabil – este, probabil, Cehov, am cerut obosita. O arta poetica, optiunea pentru mica umanitate sentimentala a lui Cehov fiind reflexul oboselii de „caragialismul“ cinic… Aparte prin eleganta ei este si povestirea care da titlul volumului, incheindu-l simbolic. O „evadare“ la Paris a unei femei trecute de prima tinerete esueaza in urma intilnirii cu propriul dublu, Bianca Solomon, aparitie misterioasa si idealizata din trecut, cu care protagonista se identifica intr-o magica transfigurare...
Premiul cistigat de Adriana Bittel este, cu siguranta, un gest de meritata recunoastere a unei prezente si a unei voci din proza noastra de azi.

Emil Paraschivoiu trece strada
Seria recuperarilor continua cu un „experiment“ pentru care juriul insusi merita premiat: sa debutezi in volum ca dramaturg la 55 de ani si sa iei doua premii dintr-un foc nu-i de colo... Personaj straniu si retras, cu fizionomie de Antonin Artaud, pionier al experimentalismului romanesc (impreuna cu Noii Iova, Ene, Craciun si Nedelciu), bibliotecar, autor uitat al citorva piese greu clasabile si al unui text experimental inclasabil publicat in Desant ’83, dupa 1990 traducator din Appolinaire (Onze mille verges!), tipograf la subsolul Facultatii de Litere, redactor la un magazin de stiinte ale naturii, Emil Paraschivoiu s-a decis sa publice la solicitarile repetate ale prietenilor un volum alcatuit din cinci scurte piese de teatru. Patru dintre ele au aparut la finele anilor ’60 in revista Amfiteatru (dintre ele „parodia absurda intr-un act“ Exact sau Ciine de vinzare si Vreau sa am si eu o amintire in 1968, „piesa pseudo-politista intr-un act“ O crima perfecta si drama in doua parti Marsul sau A treia piesa cu soldati in 1969), a cincea („fragmentul pirandellian“ Cine ma trece strada?) fiind scrisa ceva mai tirziu.

Din pacate, volumul care urma sa le contina si sa apara in 1971 la Editura Eminescu (condusa, pe atunci, de Valeriu Rapeanu) a fost blocat, asemeni altora. Cit despre piese, ele au fost plasate, timp de mai bine de zece ani, Teatrului Mic, unde au fost refuzate ca „beckettiene“... Dar deceniile au trecut si, gratie unei paginari rarefiate, a iesit o carte de cca 140 pagini, din care se desprinde profilul unui dramaturg surprinzator, de o feroce virtuozitate... Sint piese „de idei“ paradoxale si „absurde“, crude si burlesti, „meditatii“ de un umor cinic devastator despre moarte, nebunie, dragoste, liber-arbitru si manipulare, cu personaje abstracte si situatii virate catre parodie neagra si farsa grotesca – in fapt, modalitati de punere in scena a eului profund, a tragicomediei existentei... Pot fi detectate ecouri din Pirandello, Beckett (desigur...), Jarry, Artaud. Supratema pieselor e negativitatea absoluta; in Cine ma trece strada? un orb a carui viata e afirmata drept viata omenirii insesi sfirseste cazind intr-un canal, iar cortina refuza sa cada... (amanunt biografic: autorul tipareste, la subsolul Filologiei bucurestene, reviste in braille!).
In tot cazul, chiar daca premiul pentru debut a intirziat cu cel putin 30 de ani, piesele „te prind“ si te contrariaza, sfirsind prin a te fascina. Fara a intra in detalii, spun doar atit: atentie la Emil Paraschivoiu!