OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

„La fiecare Sfintu’ Gheorghe si Sfintu’ Dumitru, ce goana dupa mai bine!“… „E un privilegiu sa fii islandez. Mai ales cind nu locuiesti acolo.“ Combinatia aceasta de familie, ca sa zic asa, mi-a fost sugerata de spectacolul de la Ploiesti al Teatrului „Toma Caragiu“, semnat de Radu Afrim, And Björk, of course. Autorul celui de-al doilea citat este dramaturgul islandez care semneaza scenariul: Thorvaldur Thorsteinsson.

Autorul celui dintii a baut/vindut bere in Ploiesti, de nici in ziua de azi nu mai scapam din halba dumisale. Si totusi, pentru toti trei autorii (numarati-l, firesc, si pe regizor), despre De inchiriat este vorba. In spectacolul de la Ploiesti se cauta un Sfintu’ Gheorghe. Bun si-un Dumitru. In definitiv, nici o Björk n-ar fi de lepadat. Fiindca, asezate sub cerul instelat al Alinei Herescu (sa fie si-al lui Kant?), sub planetele-candelabru care, la rindu-le, ar putea fi un refugiu (macar o cale de iluminare), cele patru cupluri de actanti (ghizii psihanalitici n-au cum face exceptie) stau in fotoliile-alveola (ca de obicei, exultanta si logica imaginatia scenografei), pindind eliberarea alveolelor vecine, prilej de evadare din Islande intime. De altfel, intreg parcursul initiatic al descoperirii de sine („Cunoaste-te pe tine insuti“ nu e scris acum pe templul de la Delfi, dar o serbare dionisiaca tot se presimte, cele doua ceasuri de spectacol vor conduce maieutic la implinirea acesteia si, pina la urma, tot intr-un soi de templu sintem si acasa la Asta, tot intr-o insula cu oceanul-acvariu in care pestii urca pina-n tavan) se realizeaza prin schimb de povesti, de alveole, de parteneri.

De altfel, oceanul-acvariu va conduce inevitabil la cunoasterea de sine ca sexualitate, eventualii cistigatori apti de transcendenta catre erotica deplina fiind, probabil, doar handicapatii definiti astfel prin conflictul lor cu cutuma: Marta (Nicoleta Lefter) si Hans (Cristian Popa).
Trimiterea la Caragiale nu este o speculatie: sintem in fata unei comedii savuroase, pe alocuri, continindu-si tragedia, ca orice comedie care se respecta, evitind plictisul moralizator gratie unei citiri regizorale absolut lipsite de complexe. Povestea e simpla: doua cupluri vin la un soi de psihanalista, Asta (Clara Flores), inca un cuplu se formeaza ad-hoc, Asta insasi e alaturi de un DJ, Astin (Alin Teglas care, de la calculatorii lui si, mai rar, din interventiile directe in spatiul de joc, incarca de sens un personaj teoretic neglijabil). Plafonierele globulare salveaza spatiul de ideea de concentrationar, inchisoare e personalitatea fiecaruia, universul (celuilalt?!) ramine cel putin iluzoria salvare.

Dar si iluzia este o cale. Altfel, nu s-ar explica terapia prin poveste, prin schimb de roluri, prin imaginare de situatii. Terapie la care este invitat si spectatorul in vecinatatea imediata a caruia se joaca. Lucru care, evident, supune actorii unui travaliu special rezolvat, in opinia mea, excelent de catre toti: si in cuplul initiatic, dar ciudat nevrotic, Asta – Astin, si in cuplul liberal Hilda (Ada Simionica, „artista ceramica“) – Ingolf (Ioan Coman, proful homo-pedo), si in cuplul (era sa zic social-democrat) Stefania (Lorena Ciubotaru, romanciera „de perspectiva“) – Traian (Tudor Smoleanu, taximetristul socializant), si in cel potential Marta (Nicoleta Lefter, continuindu-si parcursul profund rafinat din Inimi cicatrizate, acum in pielea unei peripateticiene deloc patetice) – Hans (al carui handicap declarat, dar nedefinit, pare a fi insasi conditia umana).
Iar ceea ce se joaca este chiar un joc al descoperirii, nu degeaba Asta ii indeamna: „Jucati-va, asa veti gasi!“. Fundamentele jocului, Stefania le stie: „Toleranta… Dragoste pentru poezie… Doza imensa de curiozitate… Temperament vesel“. Incercati sa priviti in general opera lui Afrim prin ocheanul acestor principii si cvadripticul se va justifica si asa. Adaugati, pentru placerea jocului, si caragialienele „simt enorm si vaz monstruos“, in functionalitatea lor substantivala.

Povestea de dupa poveste, transferul de dupa transfer (in sens freudian), se incheie cu un basm de Craciun pentru persoane cu hormonii in functiune (nu stiu daca, in spatiul european, cel putin, dramaturgul putea gasi o sugestie mai solid-conotativa), care duce inapoi, in Antichitatea lipsita de complexe, si inainte, intr-un viitor edenic. Viitor relativ improbabil si, tocmai de aceea, dupa explozia lesbiana si de sex-party, din toata singuratatea individului si din toata nebunia comunitatii, starea de gratie e transferata in noul cuplu Marta – Hans (tocmai din cauza acestei constructii de tip edenic, nu atit happy-end, cit final incarcat de speranta, epilogul de trezire la realitate nu cred ca era neaparat necesar). Imaginea este de-a dreptul frumoasa, ingenios pregatita prin alte tipuri de incarcare energetica.
Si Björk? Si Björk. Fiindca, daca Traian a plimbat-o cindva in taxiul lui, fiecare o poate gasi, intr-o buna zi, in taxiul, pe bicicleta, in sacosa ori buzunarul sau de la piept. Björk-iluzia. Björk-iubirea. Björk-viata. Björk-joaca. Björk-orgasmul. Björk-iluzia.
E de bine, nu-i asa?