Mihai Radu debutează curajos cu cinci povestiri, într-un
moment în care proza scurtă nu pare a se bucura, la noi, de un prea mare
prestigiu. Şi, de asemenea în mod curajos, încearcă să se distanţeze de formula
minimalismului prozastic – destul de în vogă încă, e drept, însă nu singura în
vogă, cum se generalizează uneori pripit. Întrebarea e în ce măsură autorul
ştie să scrie o povestire; şi, totodată, dacă are de comunicat – deocamdată –
şi altceva în afara faptului că vrea să scrie literatură. Dar să nu anticipăm.
Cele cinci povestiri din firavul volum al lui Mihai Radu,
compuse în maniera unui Cortázar (subliniez cuvîntul „manieră“!), conţin
întîmplări derulate la graniţa dintre realitate şi fantezie, oscilînd între
analiza lucidă a unor situaţii de viaţă banală şi plonjonul în vis, în
halucinaţie, în fantastic sau în absurd. Atmosfera e crepusculară, irizată de
stranii premoniţii. Iar tonul naratorului e grav, aproape funebru în refuzul
sau în inaptitudinea sa de a se destinde măcar din cînd în cînd. Puţină
relaxare, dacă nu chiar un strop de umor şi puţină (auto)ironie relativizantă
n-ar fi stricat. Dar autorul va fi mizat totul pe cartea „gravităţii“ şi, în
plus, va fi confundat uneori sobrietatea cu „morga“. Mihai Radu lasă impresia
că, în doar cîteva pagini, vrea să spună totul despre suferinţă şi moarte,
despre dragoste şi ratare, despre mizeria condiţiei umane, fără a reflecta la
faptul că, din simpla abordare a unor teme „majore“, nu rezultă neapărat o
proză majoră.
În miezul celor cinci texte se află nişte poveşti de cuplu –
destul de nebuloase sub aspect epic –, repede transformate în drame, ce conduc
cam demonstrativ spre ideea că diferitele situaţii din care se configurează o
biografie stau sub semnul inexplicabilului. Cuvîntul „explicaţie“, cu toate
derivatele sale, revine obsesiv pe parcursul cărţii. Din păcate, în contexte
abscons-filozofarde:
„E greu de găsit explicaţia unui eveniment care s-a tot
întîmplat, nefiind ceva bine delimitat în timp. Explicaţia trebuie să fie şi ea
una continuă, fără sfîrşit. Cred că mai degrabă explicaţia, ca fel de a
înţelege, nu mai funcţionează în acest caz“.
Ce fapte „inexplicabile“ se petrec în Hobby şi alte
povestiri? În primul rînd, fapte ce ţin de infinitezimalul psihologic, de
raţiunile pîcloase ale unui gest, ale unei decizii: o tînără femeie îşi dă
seama, în timpul unei banale călătorii cu autobuzul, că nu-şi mai iubeşte soţul
(Despărţirea Mariei); un bărbat îşi părăseşte iubita pentru că a visat că îl
înşală cu un grotesc „moş [...] cu dinţi de porţelan“ (Visul); o situaţie de
incomunicare în cuplu se încheie cu o sinucidere (Şi va fi noapte, Gabriela);
cineva îşi face un hobby din a întoarce pe toate feţele evenimente dintr-un
trecut traumatic (Hobby şi Înmormîntarea). În absenţa unei explicaţii raţionale
a faptelor, halucinaţia irumpe în spaţiul unei naraţiuni pînă la un punct
„realiste“. Uneori – în Visul şi în Despărţirea Mariei – finalul fantasmatic,
neaşteptat, pe model cortazarian, salvează ceva dintr-un text mediocru. Dar, ca
să ajungă la acest final-surpriză, cititorul trebuie să-şi poată păstra
răbdarea, greu pusă la încercare de maniera neatractivă în care sînt istorisite
întîmplările...
Povestirea cu finalul cel mai puternic (dar şi, de altfel, cel
mai bine scrisă, cu toate stîngăciile ei) este Înmormîntarea, unde ambiguitatea
planurilor temporale şi a planurilor ontologice este mai bine controlată decît
în celelalte texte.
„Păcatul“ cel mai mare al acestui op de proză scurtă e
naraţiunea inabilă. Fraza s-ar vrea precisă (de o precizie americănească) şi
expresivă, dar e fie seacă, fie exaltată. Voitelor ambiguităţi de construcţie,
caracteristice unei proze tehnic sofisticate (cel puţin în intenţie), li se
adaugă, din păcate, anumite ambiguităţi involuntare – ca să nu zicem
„încîlceli“. Orchestrarea stîngace a salturilor în timp îşi are un corespondent
la nivelul stilului, în utilizarea uneori inadecvată sau devălmaşă a timpurilor
verbale. Se întîmplă ca frazele să nu aibă continuitate logică. De pildă, una
dintre povestiri începe astfel: „S-au întîlnit, după douăzeci de ani, la o
terasă de la marginea oraşului“. După care, se produce o ruptură semantică
violentă: „Ultimele zile au fost însorite, iar cînd e soare, cu greu îl poţi
întrista“. Trecem peste faptul că ar fi fost mai potrivit un mai mult ca
perfectul (fuseseră), pentru a indica o acţiune anterioară celei exprimate de
verbul din prima frază; trecem şi peste detaliul că nu e clar la cine se referă
acel „îl“, la „soare“ sau la un anumit personaj, şi continuăm lectura, intrînd
definitiv într-o ceaţă năucitoare: „Mirosul florilor din grădinile din jur se
strîngeau cocoloaşe în dreptul ferestrei [...]. Gătea, asculta radioul cu ochii
fixaţi pe calendarul ortodox lipit de perete, mai vorbea cu doamna Runcea, iar
ea, cîteodată, în zilele bune, cînd femeia nu părea o statuie albă, întinsă în
pat, îi răspundea. Asta se întîmpla, totuşi, înainte“. Înainte de ce?!...
Mihai Radu ar vrea să scrie tacticos, ca la carte, cu acel
calm al povestaşului hîrşit, trecut prin şcoala clasicilor. Rămîne însă la
stadiul bunelor intenţii. Ştie, de pildă, că o povestire izbutită nu se poate
dispensa de descriere, că personajele trebuie să dea impresia că trăiesc, iar
„decorurile“ să aibă concreteţe. Un personaj – al cărui hobby este chiar acela
de a-şi căuta un hobby... – se gîndeşte, în după-amieze de relache, cum ar
trebui să procedeze un bun prozator: „Îmi plac descrierile fizice ale
personajelor. Mi se pare inutil să citeşti ceva ce nu îţi poţi imagina. Deşi am
văzut că nu prea se mai ţine cont de asta acum“. Dincolo de amănuntul că, în
context, era improbabil ca personajului cu pricina (care nu e nici scriitor,
nici cititor de literatură avizat) să-i treacă prin minte asemenea idei,
afirmaţiile citate mai înainte n-ar fi tocmai deplasate. Da, e ciudat „să
citeşti ceva ce nu îţi poţi imagina“; dar chiar asta se întîmplă dacă citeşti
volumul de faţă. Pentru că iată cît de elocvente sînt „descrierile“:
„A trecut o jumătate de ceas de la ora stabilită cînd,
dintr-o maşină neagră de teren a coborît o femeie cam de vîrsta sa, cu un
bărbat şi cu o fată cu părul roşcat şi cu ochelari de soare strălucitori.
Într-adevăr, faţă de cum arăta ea cu douăzeci de ani în
urmă, puteai să spui că e şi mai frumoasă, şi mai puţin frumoasă. Oricum era la
fel de frumoasă.
Avea părul blond. Ea, care era brunetă“.
După cum se vede, nonsensurile sînt aici la ele acasă. La
fel şi anacolutul: „Irina e scundă, cu părul încă foarte negru, spre deosebire
de mine, pe care îl ţine mereu într-o coadă suită în vîrful capului, iar la
ceafă îi ies întotdeauna fire de păr subţiri, mai scurte [...]“. Exprimarea
este nu doar inexpresivă, ci de-a dreptul lipsită de acurateţe – uneori absurd
de neglijentă, ca în titlul unei povestiri: Despărţirea Mariei (Despărţirea de
cine?)
În fine, pentru a nu mai lungi discuţia: literatura e în
altă parte.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters