OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Anul acesta am mers la Giurgiu, la Olimpiade. Noi, cîţiva copii şi cîţiva profesori de la ţară (o sintagmă, o etichetă…). Gestul nostru a fost un curaj, pînă la urmă. Curaj? Da… Cine ar îndrăzni să care 5 copii morţi de somn şi puşi pe vomă, sîmbătă, la 7 dimineaţa, spre oraşul aflat la 90 de kilometri? Am îndrăznit. Anul acesta, dar şi anul trecut. Motivele?

Sau vrem să vă spunem: „Noi…“, fără să mai simţim priviri cu subînţeles plimbîndu-se pe chipurile unor copii speriaţi că ei sînt dintr-o altă categorie, dintr-o altă lume.

Sînt din România. Nu de la ţară. Din România. E adevărat că oraşul e departe. Am aflat şi noi de pe Net ce şi cum! E adevărat că nici o comisie de excelenţă nu ne pregăteşte special pentru competiţie. E adevărat că nu prea avem laboratoare de biologie şi nici una bucată calculator pe cap de elev. Ce-i de bine în toată povestea cu olimpiadele? Ca şi anul trecut (2007-2008), Şcoala Cartojani – o şcoală rurală – are copii care reprezintă judeţul Giurgiu la fazele naţionale ale Olimpiadelor şcolare la limba română, istorie şi biologie. E bine că ne-am văzut copiii pe holurile unor şcoli mai frumoase ca ale lor, ieşind şi zîmbindu-ne. Că ne-am dus copiii, pentru prima dată, la gară, spre marile oraşe ale României: Tîrgu-Mureş, Suceava. Că ne-am împrietenit, profesori şi elevi, cu învăţămîntul de performanţă, că putem încă demonstra că, aşa, anonimi şi timizi, avem totuşi curaj, că existăm şi noi (e adevărat, la ţară).

Am scris aceste rînduri cu tristeţe, poate afectată de comparaţia „învăţămînt de ţară-învăţămînt de oraş“. Undeva rămîne însă ascuns zîmbetul băiatului cuminte ce a mers anul trecut la Olimpiada de istorie de la Tîrgu-Mureş, zîmbetul fetiţei blonde ce se urcă în trenul de Suceava pentru a merge la Olimpiada de limba română. Primul drum cu trenul din viaţa lor. Diplome arătate cu mîndrie colegilor lor. Sînt primii, în istoria şcolii lor de ţară, care merg la Olimpiada naţională. Undeva rămîne bucuria cu care ne anunţă că ei, copiii de la ţară, merg azi la Olimpiadele din Capitală.

Aşa că îi rugăm pe cei de la oraş să nu ne mai întrebe copiii „Sînteţi de la ţară?“, pentru că, dincolo de faptul că întrebarea e nelalocul ei, riscaţi să vă răspundă „De la ţară au fost toţi oamenii mari ai acestei ţări“. Şi pentru că sînt olimpici care ştiu că „mai marii pămîntului“ trăiau „în ţări“ (Făgăraşului, Amlaşului, Severinului etc.) şi ştiu că pămîntul pe care îl calcă vara, desculţi, i-a făcut să fie ce sînt: copii minunaţi.

P.S. Am scris aceste rînduri pentru elevii mei care au primit această întrebare, „Sînteţi de la ţară?“, la Olimpiadă, dar şi la liceu, la oraş, încurcaţi, derutaţi… Îmi cer scuze colegilor de la oraş care nu au pus niciodată întrebarea cu pricina; nu toţi îi cataloghează pe copii după locul de provenienţă.

Mariela TRĂNCUŢĂ este profesoară de istorie la Şcoala Cartojani, comuna Roata de Jos, judeţul Giurgiu.