De ce?

Autor: Liviu PAPADIMA | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

În mass-media din România temele educaţiei apar cu violenţa unor tsunami: umplu ecranele şi paginile gazetelor cu mîl şi sfărîmături, apoi se retrag rapid în uitare. Aşa se va întîmpla, probabil, şi cu puseul de mînie stîrnit de bacalaureatul din vara aceasta.

Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, din care fac parte, a lansat un apel la dezbatere publică privind examenul de bacalaureat. Dacă însă „dezbatere publică“ înseamnă aiuritorul vacarm de răgete şi chiuituri cu care ne îmbie presa, mai bine lipsă.

Tocmai am terminat de privit – de ascultat era mult mai greu – un fel de masă rotundă televizată cu ministrul Educaţiei şi cu trei invitaţi din categoria „cine strigă mai tare are dreptate“ sau „eu pot să vorbesc mai repede decît tine”. Pe post de spoturi publicitare, pesemne, erau reluate pînă la exasperare nelipsitele imagini groteşti filmate cu telefonul mobil în săli de clasă. În vreme ce invitaţii, la unison cu moderatoarea, îl mitraliau pe Adomniţei cu cele mai vehemente imputări, contrazicîndu-se nonşalant nu numai între ei, ci şi cu propriile afirmaţii, scorul de simpatie pentru ministru din partea telespectatorilor creştea imperturbabil.

Cu asemenea „dezbateri“, regret să o spun, nu vom înainta nici un milimetru în rezolvarea chestiunilor care sînt de rezolvat – nici puţine şi nici uşoare.

În pofida isteriei naţionale declanşate – ca aproape în fiecare an, de altfel – de bacul încheiat de curînd, s-ar putea ca domnul ministru să aibă dreptate cînd susţine că a fost examenul cel mai bine organizat din ultima vreme. Poate că aşa şi este: am avut parte de un bacalaureat prost gîndit, dar (mai) bine organizat. În orice caz, faptul că, pentru prima oară, s-a încercat cu oarecare fermitate penalizarea fraudelor, rupînd, măcar în cîteva locuri, lanţul complicităţilor care duceau de fiecare dată la încheierea „cu bine“ a probelor, mi se pare salutar. Mi se pare ruşinos faptul că această tentativă a fost speculată în mass-media ca un cap de acuzare împotriva organizatorilor examenului. Se copiază la bac nu de azi, nu de ieri. Pînă şi în statul poliţienesc al lui Ceauşescu se copia din belşug, mai ales în şcolile mici, mărginaşe, fiindcă altminteri nu se realizau cotele de absolvenţi titraţi, prevăzute în planurile cincinale. Ieri le cerea partidul, astăzi, moderatorii de talk-show-uri.

După mine, însă, problema stă în altă parte. Avem nevoie, fără îndoială, de mai multă vigilenţă administrativă. Însă, numai pe această cale nu vom avea niciodată un bac corect şi respectat – aşa cum este, de pildă, cel din Franţa sau cel din Germania. Putem mobiliza toate forţele de poliţie, procuratura, DNA-ul, SRI-ul – în comunism, Securitatea supraveghea examenele de admitere la facultate –, tot ce o să obţinem va fi un plus de teroare şi o creştere proporţională a tarifelor. Cred că ar trebui însă mai întîi să ne întrebăm, cu toată seriozitatea, „de ce se copiază?“ Mai exact: de ce la noi educaţia este, endemic, domeniul fraudei pe scară largă? Din păcate, pentru cei care ar avea datoria să gîndească şi să pună în aplicare politicile educaţionale ale României, şi nu doar să joace rolul vătafilor – mai buni sau mai răi – ai instituţiilor de învăţămînt din ţară, întrebarea aceasta nu există.

Dintr-un sondaj în rîndul studenţilor, aflu nu numai că frauda intelectuală este practicată, sub toate formele – de la copiatul de la vecin sau de pe fiţuică pînă la plagiatul în referate sau în lucrările de licenţă –, ci şi, mult mai alarmant, că aproximativ 30% dintre respondenţi consideră aceste stratageme fireşti şi îndreptăţite. Cum s-a ajuns aici?

N-am pretenţia să scot un răspuns de-a gata din mînecă. Am să mă opresc doar la două aspecte, pe care le consider pe cît de importante, pe atît de neglijate.

În primul rînd, lipseşte din educaţia de la noi orice brumă de etică a muncii intelectuale. Interdicţia copiatului sau a plagiatului e percepută ca un act samavolnic, impus de către profesori – atunci cînd e cazul – elevilor sau studenţilor. Mai nimeni nu pare dispus să accepte ideea că frauda intelectuală este o formă de hoţie, în care există întotdeauna atît un hoţ, cît şi un păgubaş – cel căruia i se fură răsplata, materială sau imaterială, pentru munca proprie. În cazul copiatului de la colegi, de pildă, păgubit este întîi de toate cel de la care se copiază. În cazul copiatului din alte surse, defavorizaţi sînt cei care sînt corecţi. Ca şi în orice altă tîlhărie, insul cinstit e întotdeauna pe postură de victimă. „Înşelarea“ profesorului e pur şi simplu o inepţie: profesorul n-are, în această privinţă, nimic de pierdut.

A doua chestiune se leagă în bună măsură de prima: este vorba despre credibilitatea actului didactic şi, totodată, a evaluării elevilor sau studenţilor. Am aflat, recent, la ştiri, despre cazul unei profesoare (sau directoare?) puse sub anchetă penală pentru luare de mită la bac. Avocatul acesteia, vrînd să o disculpe, explica telespectatorilor că nu este vorba despre aşa ceva, ea le dictase candidaţilor rezolvarea subiectelor dorind să îi ajute să treacă examenul. Argumentul, chiar şi în contextul dat, e năucitor: un profesor care facilitează fraudarea in corpore a examenului e pus în postura bunului samaritean, care îi apără pe bieţii elevi de năpasta evaluării.

Se trişează copios la bac, nu în ultimul rînd pentru că sensul acestui examen s-a pierdut în negura vremilor. Lovitura de graţie i-a fost dată acum doi ani, prin introducerea sistemului inept de afişare a subiectelor pe Internet. Ce credibilitate mai poate avea un examen care constrînge la memorarea dobitocească a unui număr cît mai mare de rezolvări? Care a făcut să răsară o ciupercărie de paraşcolare bune de tocit din doască-n doască? Care a transformat orele de curs sau de meditaţii în şedinţe de dictat soluţii la subiectele dinainte anunţate?

Eu unul nu ştiu de vreun bacalaureat respectabil de pe faţa lumii care să se desfăşoare în acest fel. Poate de vină e ignoranţa mea. Rog atunci să fiu corectat. Dar să nu mi se invoce, vă rog din suflet, inepuizabila „originalitate“ românească.