OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Inca o data: Doamne-fereste! Pin’ te nimereste, insa. Si, din pacate, de data aceasta tare ma tem. Degeaba revad semifinala cu Germania si finala cu Argentina de la Cupa Confederatiilor de anul trecut, degeaba imi repet „Ronaldinho, Ronaldo, Adriano, Kaka“, degeaba stiu ca sint favoriti indiscutabili la toate casele de pariuri (cum n-a mai fost vreo echipa in istoria Mondialelor). Am o presimtire sumbra si nimic nu mi-o alunga. Poate imi fac eu ginduri negre de pomana. Dar pot sa jur ca de cite ori apar la televizor Sepp Blatter si Franz Beckenbauer se aude – discret, dar inconfundabil – un zgomot de plamin artificial, iar in spatele lor trece prin cadru, modest, Darth Vader.

- Ei, si? Brazilia. Fotbal. Ce mare brinza?
Un om trecut prin multe a zis, mai acu’ o vreme: „Unii cred ca fotbalul e o chestiune de viata si de moarte. E o atitudine care ma dezamageste profund. Fotbalul e ceva mult mai important“. Omul se numea Bill Shankly, scotianul care a ridicat in Anglia, din temelie, legenda numita Liverpool FC. Frunzarind printre citate, gasim o alta nestemata, apartinind unui portar: „Tot ce stiu despre viata, am invatat jucind fotbal“. Omul se numea Albert Camus. Shankly era personificarea optimismului, Camus un pesimist, dar care n-a vrut sa accepte ca viata e lipsita de sens. Or fi inteles amindoi din fotbal acelasi lucru? Or fi deslusit aceleasi taine? De pilda, ca e pur si simplu un joc? Adica bucurie pura, care nu trebuie nici explicata, nici judecata. Ci traita, cu toata fiinta. Ca orice dragoste adevarata.

Se cunoaste exact momentul, la minut, cind omenirea s-a indragostit de-adevaratelea de fotbal. Intraseram noi in vorba mai demult, de prin 1863, cind se stabilise oficial, intr-o taverna din Londra, ca fotbalul se joaca doar cu piciorul si cu o minge rotunda. Sedusi si dati de-a berbeleacul de fericire am fost insa de-abia in 1958, dupa un meci de campionat mondial in care juca Brazilia. Ca de atitea ori in momentele de cotitura ale istoriei, a fost lucrarea unui singur om. O opera de geniu care-a asezat in sfirsit la locul lor piesele mozaicului la care se trudea de aproape un secol.

Fotbalul, vazut pentru prima oara atunci, a devenit Brazilia. Iar Brazilia a devenit etalonul de necontestat al fotbalului. Modelul niciodata depasit, rareori egalat. Iubit cu pasiune de-a lungul si de-a latul planetei. Brazilia a fost mereu Eroul Pozitiv, ori de cite ori prostia, ticalosia, minciuna si jaful au incercat sa puna stapinire pe fotbal. Deci pe sufletele noastre, ale celor care ne incapatinam sa credem in bucuria si frumusetea unui joc fara pereche. Si asta, gratie mostenirii lasate de un singur om. Va ginditi la Edson Arantes do Nascimento. Pele. Si gresiti. Numele de care aveti nevoie nu se gaseste in Olimp. A fost al unui pamintean ca noi. Uitat, normal, printre atitea probleme globale ale omenirii: drepturi de televizare, contracte publicitare, Marea Familie a Fotbalului, iubire si pace planetara marca Blatter.

Numele pe care il cautati e Manuel Francisco dos Santos. A murit in mizerie, la 49 de ani, cu ficatul facut prastie de trascau. Porecla: Pitulice. in portugheza: Garrincha. Mostenirea i-au descris-o cel mai bine englezii: The Beautiful Game. Jocul sublim imi pare cea mai potrivita traducere; frumos e prea putin. Mane Garrincha a lasat Braziliei o rezerva substantiala de sublim, cu care urmasii lui si-au revenit, pina la urma, din toate comele induse sau autoinduse. De fiecare data, fotbalul lumii, ramas temporar fara busola, si-a regasit si el calea. Dar lucrarea n-a fost niciodata desavirsita. Iar rezerva consumata copios e pe sfirsite.
Nu incerc sa va sperii doar asa, ca sa priviti mai cu atentie la al doilea Mondial Teutonic. Pericolul e real si iminent. Se compune din trei elemente: Problema Germana. Clubul Pacatosilor. Idiotii cu Bani. Sint trei adversari letali, camuflati cu grija. Am sa incerc sa vi-i demasc.
Dar pentru inceput:

- Despre magie si adevaratele miracole
Se spune despre fotbal ca e o mitologie moderna. O cronica monumentala – si fara sfirsit aparent – a luptei dintre Bine si Rau. Pe ansamblu, Binele cistiga, dar nu fara anumite perioade de Luciferizare. ii puteti zice si telenovela, daca doriti. in sistemul de gindire brazilian, fotbalul se imparte in doua: „fotbalul-arta“ si „fotbalul-rezultat“. Prima varianta e intotdeauna corecta. Nu e o proba de naivitate, nu e o pledoarie zanatica pentru arta de dragul artei, fara legatura cu rezultatul competitiei sportive. E o optiune fundamentala. E vorba de credinta de nezdruncinat ca arta, spectacolul, vor duce intotdeauna la victorie, pentru ca respecta spiritul jocului de fotbal. E, in definitiv, o optiune morala. Bucuria jocului e intotdeauna Binele. Rezultatul obtinut PRIN ORICE mijloace e intotdeauna Raul. La brazilieni, apararea nu e considerata arta, ci o faza a jocului, alaturi de constructie si finalizare. Ca dovada, portarul si fundasii nu primesc decit foarte rar dreptul de-a fi cunoscuti doar dupa porecla sau numele mic – distinctie glorioasa si plina de afectiune rezervata, cu precadere, mijlocasilor si atacantilor.

In primele regulamente ale fotbalului se spunea, cit se poate de limpede: „scopul jocului e de-a marca goluri; cistiga echipa care inscrie mai multe“. Nu cea care primeste mai putine. Se apara doar cei ce n-au nimic de aratat. Brazilia a ales, deliberat, sa se arate lumii prin spectacolul fotbalului. A esuat metodic, traumatizant, chiar si jenant, de cinci ori la rind in lupta pentru Cupa Lumii. Altii ar fi abandonat si ar fi imbratisat urgent Partea intunecata a Fortei. Nu si brazilienii. Cea mai mare trauma din istoria lor nu e un razboi, o molima, ori vreun cataclism natural. A fost si ramine infringerea de la singurul Campionat Mondial pe care l-au gazduit, in 1950, pentru care au construit cel mai uluitor stadion al vremii, Maracana, ramas si azi cel mai incapator din lume: 200 de mii de locuri.

Dupa infringerea in fata Uruguayului s-a scris despre oameni care s-au sinucis aruncindu-se din inaltul tribunelor. E o simpla nascocire. Ce s-a intimplat in realitate a fost tacerea. Tara, intreaga tara, a tacut cu saptaminile. Strazile erau pline de oameni, dar era tacere. Socrates, legendarul medic-fotbalist-capitan al nationalei din ’82, azi „filozoful fotbalului“, spune ca Brazilia e o zona de dezastru permanent in care veselia e singura cale de supravietuire – speranta fara nici un motiv de speranta. in 1950, speranta murise si tara a tacut saptamini intregi. Si-au recapatat glasurile, dar au sovait si au calcat strimb. in 1954 au pierdut pentru ca in meciul decisiv din semifinale, cu Echipa de Aur a Ungariei, au hotarit ca n-au ce sa le faca, sint prea buni si trebuie luati la oase. A rezultat o scurta demonstratie de fotbal din partea ungurilor, iar apoi istoria retine Batalia de la Berna. S-a dat cu pumnul, cu piciorul, cu bocancii si cu sticle, pe teren, in tunelul spre vestiare si la cabine. Au participat loturile ambelor echipe, oficiali, ziaristi. Brazilienii s-au acoperit de rusine, dar au avut luciditatea sa traga o concluzie. Rezultatul: s-au orientat spre magie. Magia numerelor.

- „Ca sa iesi Campion Mondial iti trebuie trei sau patru jucatori exceptionali. Brazilienii aveau opt“
Potrivit legendei, au triumfat in sfirsit in Suedia, in 1958, din doua motive: pentru ca au inventat jocul cu patru fundasi si i-au avut pe Pele si pe Garrincha. in ambele cazuri, e doar partial adevarat. Sistemul cu patru fundasi il lansase deja Ungaria lui Puskas. Inventatori: antrenorii Marton Bukovi si Gustav Sebes. Brazilienii vazusera sistemul la lucru, printre pumnii si sticlele de la Berna. L-au adoptat dupa ce le-a fost predat de o sursa autorizata: Bela Guttman, unul din marii migratori ai fotbalului maghiar, ajuns antrenor de club in Brazilia, la Sao Paolo. (Guttman il va descoperi apoi pe Eusebio si va intrerupe, cu Benfica Lisabona, dominatia categorica a lui Real Madrid in Cupa Campionilor Europeni, jucind 4-2-4). Asadar, mai intii patru fundasi. Numar magic, pecete a tradarii: imbratisarea defensivei. Cum nu se poate mai fals. Vechiul sistem, denumit WM, avea el trei fundasi, patru mijlocasi si trei atacanti: doua extreme si un virf. Goluri multe se marcau pentru ca alegeai sa joci pe atac. Cu alte cuvinte, cei patru mijlocasi – doi halfi mai retrasi, doi interi mai avansati – erau trimisi in sprijinul atacului. Se putea foarte bine sa li se ceara contrariul: sa se apere, uitind de constructie si de goluri.

Caz in care li se spunea caratori de piane, asezati aparent in fata apararii, de fapt integrati intr-un mare bloc defensiv. Surpriza-surpriza e tocmai formula „betonului“ pe care l-a stors Helenio Herrera din „lacatul“ Elvetian si l-a turnat la Internazionale Milano, mutilind aproape iremediabil fotbalul.
Sistemul cu patru fundasi aduce, e drept, inca un aparator central, dar schimba total geometria jocului. ii da simetrie, acopera uniform terenul si, mai ales, impinge in fata doi centri-atacanti, nu unul singur. Iar cei patru fundasi – sa nu ne luam dupa aparente – nu stau doar in fata portii. Asa cum au gindit si au aplicat initial sistemul ungurii si brazilienii – in spiritul fotbalului, adica ofensiv si combinativ – fundasii laterali erau, de fapt, extreme de rezerva. Mai pe sleau spus, sistemul cu patru fundasi a generat ceea ce de-abia peste multi ani se va numi oficial fotbal total, joc in permanenta miscare si fara posturi batute in cuie.

Dar, pina la urma, numarul magic nu e 4, ci 8. A fost tot o realizare tirzie. Dupa mondialele din 1970, englezul Alan Ball, campion mondial in 1966, a gasit cea mai de bun-simt explicatie a infringerii cu 1-0 a echipei Albionului in fata Braziliei Magna (in aceeasi grupa din care facea parte si Romania). Zice Ball: „Ca sa iesi Campion Mondial iti trebuie trei sau patru jucatori exceptionali. Brazilienii aveau opt. OPT!!! De-aia ne-au batut“.
E, intr-adevar, numarul magic, cu o usoara corectie. in loc de jucatori exceptionali puneti simplu artisti. Toate echipele care au marcat evolutia si nu involutia fotbalului au avut cel putin opt artisti. Nu vorbim de legende, ci de ceea ce se cheama „fotbal vizibil si verificabil“. Adica meciuri filmate integral, nu prezentate doar in rezumat. Lista cu echipele care au avut cite opt artisti nu e lunga: Ungaria ’52-’54, Brazilia ’58-’62, Brazilia ’70, Germania ’74, Olanda ’74-’78, Brazilia ’82, Italia ’78-’82, Franta ’98-2000. Ati remarcat? Fix opt echipe.

Trei dintre ele n-au cistigat Titlul suprem: Ungaria, Olanda si Brazilia ’82. S-au lovit, direct sau piezis (topor in glezna), de Problema Germana, Clubul Pacatosilor, si chiar de Idiotii cu Bani. Dar, fara cele trei mari invinse, cu siguranta ca miracolul fotbalului ar fi murit. Si ajungem la punctul esential. Miracolul. Care nu mai tine de numere, sisteme de joc, planuri si organizare. Tine de libertatea spiritului. Istoria fotbalului s-a schimbat in 1958, in Suedia, in primele trei minute ale meciului din grupa, decisiv pentru calificare, URSS-Brazilia. Ziaristul francez Gabriel Hanot, omul care a creat Cupa Campionilor Europeni si Balonul de Aur, le-a descris drept „cele mai marete 3 minute ale fotbalului“. Hanot, ca orice stilist, mai si exagera. Filmul ne arata ca de data aceasta a fost retinut.
De-ajuns, insa, continuam saptamina viitoare, cind vom vorbi despre:
n Geniul Ordonator Involuntar: Garrincha;
n Fotbalul stiintific, viitorul luminos al omenirii: anihilarea Sovietizarii cu mingea la picior;
n Gimnastica, oi, razboaie si cautarea oarba a propriei identitati: Problema Germana.