OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nathalie HEINICH
Pourquoi Bourdieu
Éditions Gallimard, Collection „Le Débat“, Paris, 2007, 192 p.

Pourquoi Bourdieu este cartea lui Nathalie Heinich, aparuta in 2007 la Gallimard. Autoarea, dupa disparitia fizica a maestrului sau, a simtit nevoia sa descifreze, sa scrie si sa explice de ce Pierre Bourdieu a fost atit de adulat, citit, citat, comentat si, in egala masura, contestat de contemporani. Dupa cum ea insasi tine sa precizeze pe coperta a patra, nu a vrut sa faca nici hagiografie, nici pamflet, nici analiza epistemologica, nici vulgarizarea operei acestuia pentru profani. Ceea ce si-a dorit si, vom vedea, i-a reusit a fost sa simta si sa marturiseasca despre resorturile unui fenomenal succes.

Cartea este, de la prima la ultima pagina, o privire a unui discipol, cu tot ce presupune conditia: confesiune, admiratie, explicatie, desfacere, segmentare, analiza, distantare, replici date altora preocupati de acelasi subiect.
Fiindca referentialitatea (explicata de Bourdieu ca fiind mesaj despre identitatea celui care vorbeste, inainte de a informa despre ceea ce vorbeste) este in cartea lui Nathalie Heinich liantul capitolelor sale, voi spune, prin contaminare, ca am achizitionat aceasta carte gratie formatiei mele de jurnalist. intre copertele ei se puteau afla lamuriri la intrebarile mele din perioada studentiei sibiene legate de „instanta“ Bourdieu, la care se raportau citiva dintre profesorii mei de jurnalism.

in acei ani, avind deja un background filologic de la „Babes-Bolyai“, ma agasau intrucitva trimiterile la Bourdieu. Suspectam ca sint (ele, trimiterile) consecinta unei folii a epocii, doza de snobism intelectual insinuata nu arareori printre profesori. Numele lui Bourdieu intra in urechile mele, zgiria putin, dupa care iesea linistit si trecea dincolo de proximitatea mea culturala. Nici macar nu eram preocupata sa caut care alte celebre nume il comenteaza. (Este si acesta un subiect tangential sociologiei: sa urmaresti ce autori sint comentati cu predilectie in anumite epoci, de catre cine si care sint cauzele acelor optiuni. Foucault a scris despre Velasquez, Deleuze despre Proust, Kafka si Bacon, Derrida a scris despre Artaud, Bataille si Blanchot…) Ei bine, aflindu-ma la Paris in decembrie 2007, vazind, din prima, pe un raft teribil de lung al librariei gazduite de Biblioteca Nationala „François Mitterrand“ aceasta carte (cu oarecare doza paranoica de prozator voi spune ca, de fapt, cartea m-a vazut pe mine), am achizitionat-o fara sa mai caut si altceva, ca si cum eu as fi mers acolo tocmai pentru ea! Cu un titlu ca acesta, Pourquoi Bourdieu, cartea lui Nathalie Heinich nu putea decit – folosind un termen de jargon jurnalistic – sa ma agate. A venit apoi vacanta de iarna si, undeva la Baile Harghita, dupa o tentativa temerar-esuata de a-mi aminti cum e sa schiezi, m-am refugiat cinci zile cu Nathalie si Pierre, intr-o camera inghesuita de cabana montana.

Ghimpele din dorsalul presei
La inceputul anilor ’90, Bourdieu era perceput cu sintagma spinul din mass-media. Pentru o tara ca Romania, doar scapata de comunismul ultracenzurant, nu era deloc incitant un mesaj critic la adresa mass-media. in Romania erau, in sfirsit, mai multe partide, apareau noi publicatii, se citea ziarul cu pasiune, apareau noi posturi de televiziune, Iliescu, in calitate de sef al statului, putea fi criticat si nu te inchidea nimeni, te alegeai acolo cu un „tandru“ mai, animalule!, dar nimic mai mult. Facultatile de Jurnalism aveau o acerba concurenta la admitere. inceputul anilor ’90, in Romania, a insemnat o proiectie fabuloasa in mentalul colectiv a profesiei de jurnalist. in atari conditii, cum sa nu te enerveze la maxim invectivele lui Pierre Bourdieu la adresa jurnalistilor? in mintea mea, l-am situat automat la stinga – un gauchist nesuferit, nimic mai mult.

Pierre Bourdieu, dinspre stinga traditionala a intelectualitatii franceze, dar, in acelasi timp, inarmat cu datele cercetarilor sale sociologice, a vorbit despre jurnalisti ca despre categoria cea mai susceptibila fata de incarcatura semantica a cuvintului „obiectivitate“. S-a vorbit despre ura lui Bourdieu pentru jurnalisti, in fapt, era vorba doar de o abordare sociologica dura a acestei categorii profesionale. Originea sociala, formatia intelectuala, dimensiunile proprietatii private si ale celei intelectuale, oportunismul in cariera sint coordonate mult mai vizibile in cazul produselor jurnalistice decit in altele. Sigur ca aici se afla si un paradox, si anume acela ca astfel de formulari acide la adresa actantilor din mass-media vin din partea celui mai mediatizat intelectual al anilor ’90, intr-o generatie dependenta de televiziune, cu emisiuni culturale de nivel mediocru, cu mesaj consumatorist, cu o falsa scala axiologica a nevoilor individului si a zonelor predilecte de interes ale acestuia. Mass-media – aceasta Big Mother a ultimelor decenii a societatii de tip occidental1, a creat aversiune, a creionat semne de intrebare si a pus sub semnul indoielii mesajul mediatic. Cit informeaza, cit dezinformeaza si cit manipuleaza mass-media? Bourdieu vede in mass-media o infima cantitate de informatie realmente de interes vital pentru omenire, foarte multa dezinformare si suta la suta manipulare. in produsele media, obiectivitatea nu poate fi decantata. De cele mai multe ori, jurnalistul nici nu incearca sa fie obiectiv. Propria viziune, consecinta a unor cauze sociologice mai sus enumerate, este cea vinduta consumatorilor. La rindul lor, acestia ingereaza, in functie de propriul gust – si acesta evident determinat de cauze sociologice – produsul jurnalistic cel mai aproape de propriul adevar. La menirea teoretizata a jurnalistilor de a spune adevarul, Bourdieu intreaba: bun, dar care dintre adevaruri? Sau, al cui adevar? Jurnalistii nu numai ca nu incearca sa se debaraseze de subiectivitatea lor, dar pretind ca adevarul jurnalistic este stocat tocmai in propriul punct de vedere.

Punct de vedere, opinie, nu despre o opera de arta, ci despre oameni politici, evenimente planetare etc. Jurnalistii, acest inamic public numarul unu! „C’est une profession très puissante composée d’ individus très fragiles.“2 in spatele oximoronului putere-fragilitate sta un intelectual extrem de angajat ca Pierre Bourdieu. Sociologul francez a asezat in ecuatia consumului de produs mediatic, printre primii, importanta contextualizarii.
in strategiile sociologiei actuale functioneaza reductia la origini: D’où tu parles? Tu dis ça parce que tu es… inca de la structuralisti, se coagulase ideea ca subiectul, departe de a fi autonom, liber si pe deplin constient de alegerile sale, este, de fapt, determinat de instante, de structuri economice, lingvistice, antropologice, epistemice. Asa cum rezuma Marcel Gauchet, nu mai este vorba de je, ci de ça. Ideea centrala tine de doua cuvinte: se vorbeste. Este expresia unei miscari intelectuale colective. Iluzia idealistilor ca individul e liber sa actioneze dupa bunul plac ramine, potrivit lui Bourdieu, doar ceea ce a fost, iluzie. Subiectul a fost subordonat direct sau indirect, intotdeauna, contextului.

Opinia publica nu exista
Atentia colosala de care s-a bucurat Bourdieu este explicata apoi de Nathalie Heinich la nivelul lexical al studiilor sale, scotind in evidenta latinismele, elenismele, sintagme precum capital cultural, champ intellectuel, importanta contextualizarii s.a. Bourdieu emitea postulate care declansau ulterior lungi dezbateri. Unul dintre cele mai celebre a fost cel emis in 19733: „L’opinion publique n’existe pas“. Ceea ce, venit din partea unui sociolog, crea furtuni, producea cutremure in sistemul de gindire, declansa mecanisme bine sudate printre specialisti.

Cauzele notorietatii lui Pierre Bourdieu (miza cartii lui Nathalie Heinich) sint charisma profetica, expresia stiintifica a cercetarilor sale, eficacitatea persuasiva a discursului bourdian, abordarea sociologica a jurnalismului si a celor care il practica si, nu in cele din urma, dimensiunea politica a sociologiei sale. O pluridisciplinaritate care seduce si convinge se afla la baza tuturor abordarilor sale teoretice.
in capitolul „L’ordre du scientifique: le triple gagnant“, autoarea compara stiintele naturii cu stiintele omului. Stiintele care studiaza omul (antropologia, sociologia, psihologia etc.) au ca prima caracteristica faptul ca, spre deosebire de stiintele naturii, pluricauzalitatea este regula, si nu exceptia. A dori sa aduci o conduita la un singur parametru determinant dezvaluie mai degraba reductionism, adesea datorat unei vointe de demonstratie ideologica. De aceea, in cazul lui Bourdieu, nu se poate pretinde ca reusita sa este datorata doar charismei profetice.

A doua caracteristica a stiintelor omului este ca obiectul lor poseda un punct de vedere asupra propriei sale experiente, contrar unui compus chimic, unei celule biologice sau unui corp fizic, fiinta umana are ratiuni pentru a o face sa actioneze intr-un anume fel, are opinii, afecte, conceptii, totul insoteste si influenteaza conduita sa. Sociologii pun accent nu atit pe explicatie, ci mai ales pe intelegerea experientelor prin care omul trece de-a lungul existentei. Oamenii pot practica autoreflexivitatea. Autoarea nu insista pe epistemologia stiintelor naturii sau pe cea a stiintelor omului. Ea doar observa si compara, insistind pe complexitatea obiectului de studiu a acestora din urma.
O alta tema urmarita de Pierre Bourdieu si subliniata de Nathalie Heinich este pozitia sa antimacho. in studiul bourdian La Domination masculine, aparut in 1998, este atacat un bastion inca puternic, lumea barbatilor, lumea masculinitatii, luind in calcul constanta antropologica a dihotomiei masculin-feminin.

Cultura, extensie a domeniului artei, si cultura, extensie a domeniului gindirii savante, stnt situate de sociologul Pierre Bourdieu pe doua axe. Pe verticala se afla capitalul economic, pe orizontala – capitalul cultural. La dreapta, patrimoniul, la stinga, nivelul de educatie. Lumea nu mai era impartita dupa vulgata marxista, intre bogati si saraci, intre dominanti si dominati, deci in doua clase, ci in patru. Pe desenul trasat de axele lui Bourdieu, sus, la dreapta, se situeaza patronatul, potenta financiara; sus, la stinga axei, se afla cimpul intelectual; jos, la dreapta, categorii urbane, jos, la stinga, oameni fara studii superioare. Lumea s-a schimbat in epoca noastra. Poti detine avere, dar, din cauza nivelului intelectual, sa te afli situat in partea de jos a tabloului social. O pledoarie implicita pentru capitalul cultural facuta de Bourdieu si decupata de Nathalie Heinich.
O alta inovatie a lui Bourdieu este subliniata de autoarea cartii aflate in atentia noastra. Termenul de cultura in limba franceza, ca de altfel si in romana, are doua sensuri: un sens restrins, care se refera la gustul si cunostintele despre arta, aspectul cultivat al preocuparilor, si un sens larg, care acopera modul de viata studiat de antropologi. Acestor doua sensuri Bourdieu, ca un pionier adevarat, le-a mai alaturat unul. El se refera nu atit la cultura selectiva, ci mai ales la cultura ordinara, cotidiana, pique-nique, spectacole sportive, emisiuni de televiziune, loisir.

Epilog cu frustrari si raspunsuri
in epilog, Nathalie povesteste unde era si in ce context a aflat de moartea lui Pierre Bourdieu. in ziua aceea, se afla in trenul de intoarcere de la Amsterdam, dupa o serie de cursuri la Universitate. Seara cadea peste peisajele flamande. La Bruxelles, au urcat in tren oameni de afaceri cu ultima editie a ziarului Le Monde. De pe pagina aflata in fata ei, Nathalie afla: PIERRE BOURDIEU EST MORT. Nu era pregatita pentru aceasta veste. Dupa momentele de buimaceala, surprindere, apasare, simte frustrare ca ea a aflat despre disparitia fizica a magistrului ei exact ca alte milioane de oameni, prin intermediul presei. Se simtea exclusa din familia celor apropiati. Pentru anturajul lui, ea nu reprezenta nimic. Nathalie Heinich dezvaluie cu tristete ca in acel an i-au mai murit alte doua persoane dragi, tatal si editorul sau. Pe tatal sau l-au plins citeva zeci de persoane, rude si cunoscuti; pe editor, mii de autori editati de acesta. Pe Bourdieu insa, milioane de oameni din lumea intreaga. De aceea a dorit, cu mijloace care i-au stat la indemina, sa inteleaga si sa aseze in pagina raspunsuri la intrebarea De ce Bourdieu.

–––––––––––––
1. Michel Schneider, Big Mother. Psychopathologie de la vie politique, Éditeur Odile Jacob, Paris, 2002.
2. Pierre Bourdieu, articol aparut in 15 februarie 1995 in Télérama.
3. Pierre Bourdieu, „L’opinion publique n'existe pas“, in Les Temps modernes, nr. 318, janvier, 1973.