OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- I. „Axa“
Washington-Londra-Bucuresti in filozofie
Publicarea traducerii romanesti a volumului lui Allan Bloom, faimos la momentul aparitiei, The Closing of the American Mind (Criza spiritului american, Editura Humanitas, 2006) mi-a produs acea tresarire de satisfactie pe care nu ti-o poti reprima atunci cind ti se implinesc profetiile. in volumul meu Inamicul impersonal (Editura Paralela 45, 2000), mai precis in eseul Rezistenta prin cultura si conservatorismul postbelic, vorbeam despre tentatia, pe care o vedeam prefigurindu-se, de a descoperi afinitati intre grupul de filozofi „conservatori“ dezvoltat la Universitatea din Chicago in jurul lui Leo Strauss si fenomenul pe care dl Andrei Cornea il numeste „Scoala de la Paltinis“, asezindu-l, cu candoare, in descendenta divina a „Scolii de la Atena“ (De la Scoala din Atena la Scoala de la Paltinis, Editura Humanitas, 2004).
Aceasta veleitate insasi, aceasta aspiratie catre originea ilustra, suprema in termeni spirituali, reprezinta o analogie cu grupul straussian. Asemenea celor mai romantici dintre discipolii lui Constantin Noica, si admiratorii cei mai entuziasti ai lui Leo Strauss, sau ai principalului sau continuator de la Committee on Social Thought, Allan Bloom, traiesc cu fiorul ca reediteaza in propria lor existenta momentul de apogeu al filozofiei clasice grecesti. Nu neaparat in sensul increderii in prospetimea „aurorala“ a propriei gindiri, ci mai degraba in sensul ca reproduc experienta, deopotriva intelectuala si afectiva, care ii lega intr-o comunitate ezoterica pe membrii Academiei platoniciene, probabil cea mai celebra „secta filozofica“ din istoria cunoscuta a gindirii occidentale.

Faptul ca am evocat numele dlui Andrei Cornea inca din primul paragraf nu este deloc intimplator: domnia-sa este un intermediar important al apropierii imaginare despre care vorbim aici, dat fiind ca este primul membru al „Scolii de la Paltinis“ si probabil primul intelectual public roman care a incercat sa impaminteneasca la noi ideile lui Leo Strauss, in volumul Platon. Filozofie si cenzura (Editura Humanitas, 1995). insa ceea ce puteam constata, in acel moment, la eruditul clasicist era o chestiune de preferinta personala si, eventual, o tatonare a eventualitatii de a-si declara apartenenta (nefiind pentru moment clar daca individuala sau de grup) la o familie spirituala „transatlantica“.
insa, dupa cum bine stim, administratorul general al mostenirii Noica nu este dl Andrei Cornea, ci dl Gabriel Liiceanu (si asta in pofida faptului ca primul a scris despre aceasta, in ultimii ani, intr-un mod mult mai interesant decit cel din urma). Or, in calitatea sa de responsabil cu perpetuarea mitologiei „universitatii invizibile“ de la Paltinis, dl Liiceanu trebuie sa se confrunte cu o serie de probleme practice.

Mai intii, este vorba despre faptul ca, desi se mentine in respectul publicului educat autohton si, intr-o oarecare masura, in atentia publicului scolar, opera filozofului nu a reusit sa treaca bariera culturii romane. incercarile de a-l traduce (dintre care cea mai de succes, dupa stiinta mea, este editia italiana a celor Sapte maladii ale spiritului contemporan) au generat un anume respect politicos, dar in nici un caz un interes autentic. Aprecierile rezervate nu au avut nimic de-a face cu angajamentele politice din anii 1930 ale autorului. Pur si simplu, dincolo de remarcabila sa inzestrare si de reala sa eruditie, Noica a fost in prea mare masura de-conectat de la problemele sau, in orice caz, de la limbajul filozofiei timpului sau pentru a mai putea produce revelatii intr-o cultura mai putin provinciala decit aceea inauntrul careia s-a manifestat.
Aceasta conjunctura nu poate, in sine, sa-i invalideze opera. Dar este totusi de presupus ca singura sansa a acesteia de a intra in circuitul european al ideilor ar fi ca unele dintre intuitiile sau conceptele sale sa fie elaborate de discipoli sau exegeti in forme ce ar putea fi percepute ca noi acolo unde se fixeaza standardele intelectuale contemporane. Problema, insa, este ca o asemenea elaborare cere timp, mai mult, un timp al efortului solitar. Adica tocmai resursa de care nu prea dispune cineva ocupat cu „managementul marketingului“ bunurilor simbolice. Pe piata trebuie sa actionezi rapid, in conditii, s-o recunoastem, de stres si presiune.

Pus in aceasta situatie (indiferent daca prin libera alegere sau prin jocul intimplarii), dl Liiceanu trebuie sa rezolve problema discrepantei dintre investirea simbolica de care numele lui Constantin Noica se bucura din partea publicului intern si valoarea scazuta, ca sa nu spunem inexistenta, a aceleiasi „marci“ la bursele intelectuale care conteaza. O problema care se pune cu acuitate, in conditiile in care integrarea europeana se transforma vazind cu ochii dintr-o retorica avintata, dar care nu obliga pe nimeni la nimic, intr-o realitate institutionala, politica, economica si, inevitabil, culturala.
Pina astazi, artistii plastici locali isi puteau permite sa intretina ideea ca sint parte a unei Europe artistice virtuale, desi nici macar clasicii nostri din secolul al XIX-lea nu sint cotati in cataloagele internationale de specialitate. Universitatile noastre puteau sa se legene in credinta ca sint parte a aceluiasi proiect pan-european al Luminilor ca si omoloagele lor occidentale, fara ca vreun sef al statului (si cu atit mai putin cel care fusese in prealabil Rector al Universitatii Bucuresti) sa le tulbure somnul, amintindu-le ca nici una dintre ele nu se regaseste intre primele 500 de institutii de invatamint superior din lumea civilizata.

Tot astfel, nimeni nu deranja intelighentia neamului din sentimentul sau de sincronizare cu Occidentul cu incercarea de a-i evalua contributia efectiva la dezvoltarea cunoasterii.
Astazi, insa, constatam ca integrarea nu poate insemna doar un discurs inalt despre valori perene si ca ea isi impune, vrind-nevrind, propriile standarde si proceduri de evaluare. Pentru a rezista in acest nou context, si legitimarea simbolica trebuie sa se adapteze din mers. Or, punindu-ne in locul unui manager al prestigiului pus sa rezolve o problema de tipul celei cu care se confrunta dl Liiceanu, va trebui sa acceptam ca nu avem, in principiu, decit doua cai de urmat. Prima ar fi aceea de a ne revendica dreptul la o filiatie intelectuala recunoscuta ca prestigioasa in noul cimp intelectual in care intram. Cea de a doua, aceea de a invoca apartenenta de fapt la o anumita familie occidentala de spirite, in baza unei goetheene „afinitati elective“ care nu te obliga sa prezinti un pedigree spiritual efectiv, ci doar sa probezi existenta unor coincidente „istorice“ de opinie si atitudine.

Mutind discutia in concret, sa spunem ca primul scenariu echivaleaza cu auto-modelarea dlui Liiceanu, ca ginditor, in rolul de discipol al regretatului Alexandru Dragomir, care, la rindul sau, a fost discipolul direct, atestat, al lui Martin Heidegger. Cel de-al doilea scenariu este putin mai greu de pus in aplicare, fiindca presupune cam aceleasi obstacole pe care le intimpina partidele romanesti, atunci cind trebuie sa se integreze intr-o familie politica europeana: nascute in conditii cit se poate de specifice, doctrinele partidelor noastre, atunci cind exista, nu prea seamana cu acelea reprezentate in Parlamentul european. Pus in situatia de a gasi, pentru „Scoala de la Paltinis“, o familie intelectuala respectata in Republica europeana a Literelor, dl Liiceanu se confrunta cu realitatea complicata ca majoritatea producatorilor de idei ai batrinului continent au, cel putin in stiintele umane, optiuni presupuse a fi de stinga. Altfel spus, susceptibile, daca nu de o filiatie directa, cel putin de o atitudine simpatetica si „impaciuitorista“ in raport cu marxismul.
intr-un mod inca si mai stupefiant pentru cineva format in contracultura filozofica postbelica a Romaniei, insusi Heidegger, perceput la noi, prin jocul hazardului, ca standardul absolut in materie de anti-socialism filozofic, este astazi pe punctul de a-l inlocui pe Marx ca sursa simbolica a celor mai excentrice tribulatii filozofice considerate de stinga. in aceste conditii, singurii conservatori culturali care mai au curajul sa se declare ca atare sint de gasit in Anglia (dar intr-un numar foarte mic si, in general, ignorati de opinia publica) si in Statele Unite, unde, intr-adevar, incepind din anii ’80, s-a vorbit despre o „revolutie conservatoare“.

inauntrul arhipelagului complex al acestui conservatorism american se plaseaza si scoala filozofica initiata de Leo Strauss si continuata de Allan Bloom. Racordarea la aceasta pare sa aiba, din perspectiva conservatorismului cultural romanesc, cu atit mai mult sens cu cit Comitetul de Gindire Sociala al Universitatii Chicago, considerat indeobste drept cartierul general al acestei orientari filozofice, reprezinta astazi un reper si un centru de agregare mai ales pentru intelectualii europeni alertati de dereglarile pe care le poate produce aplicarea oarba a principiilor democratiei reprezentative in domeniul educatiei morale si intelectuale.
Cu alte cuvinte, contemplind realitatile geo-culturale ale lumii occidentale de astazi, este de presupus ca dl Liiceanu s-a vazut constrins la aceeasi concluzie pe care a formulat-o, in planul geo-politicii, presedintele Basescu: necesitatea unei „axe“ Washington (pe care-l putem invoca si in plan filozofic, in conditiile in care consilierii prezentei administratii sint, sau cel putin sint perceputi ca discipoli ai Scolii de la Chicago)-Londra-Bucuresti.

- II. Este
sau nu este Ion?
Am imprumutat, pentru acest capitol, titlul unui volum de colaje poetice experimentale al romancierei Herta Müller (Este sau nu este Ion, Editura Polirom, 2005), luindu-mi libertatea de a-i adauga un semn de intrebare absent in original, pentru a sugera de la bun inceput caracterul problematic al operatiunilor de inginerie culturala presupuse de jonctiunea Chicago-Paltinis. Daca in cele de mai sus am aratat ca dl Liiceanu, ca manager cultural, are motive dintre cele mai serioase sa caute modalitati de acreditare internationala a capitalului simbolic pe care-l gestioneaza, in cele ce urmeaza as propune sa reflectam asupra masurii in care apropierea de renasterea platoniciana profetizata printre rinduri de adeptii lui Leo Strauss se sustine si in planul substantei intelectuale a celor doua „scoli“.

Chiar si la o repede-privire (pentru a vorbi in dialect paltinisan) putem constata ca asemanarile de suprafata nu lipsesc. Pe sesizarea acestora se sprijinea, de altfel, si mica mea profetie publicata in 2000. Cele doua orientari filozofice, despartite, in realitate, de mari intinderi de apa si de uscat, au manifestat, in spirit, o aceeasi suspiciune, ba chiar inchidere ostentativa, fata de lumea moderna, exprimind, in forme sensibil asemanatoare, dezgustul fata de ceea ce Ortega numea „revolta maselor“. Mai mult decit atit, aceasta negare profunda se sprijina pe aceeasi convingere ca lumea Antichitatii clasice nu este, in pofida oricarei retorici progresiste, depasita, ca ea reprezinta inca un model spiritual complet, practicabil si inalt-recomandabil.
O alta apropiere, de-a dreptul tulburatoare in opinia mea, este si pendularea celor doua grupari intre asceza si frivolitate mondena. Ca si Constantin Noica, Leo Strauss parea, pe de o parte, complet absorbit in recluziunea sa, din care conversa exclusiv cu marile spirite ale istoriei filozofiei, in timp ce, pe de alta parte, prezida aproape cu voluptate asupra unui club exclusiv de admiratori.

Club prin care se dorea conectat, si chiar reusea sa fie, la centrele de decizie politica ale Imperiului american. Aceasta abilitate ne aminteste de arta cu care Noica stia sa oscileze intre ipostaza inteleptului de pe Munte si aceea a curteanului bizantin incercind sa influenteze componentele capabile de snobism cultural ale „conducerii de partid si de stat“. Ca si contemporanul sau roman, si filozoful de la Chicago cultiva modelul grecesc al educatiei ca relatie intens personalizata dintre maestru si discipol, aceasta cultura a comuniunii spirituale fiind continuata de principalul sau discipol, Allan Bloom. Care, daca este sa dam crezare portretului fictional pe care Saul Bellow i-l face in romanul Ravelstein, incerca sa-si fidelizeze studentii preferati printr-un comportament atasant, ce mergea pina la a gati pentru ei – intocmai cum cred ca l-am auzit cu totii si pe dl Gabriel Liiceanu declarind public ca procedeaza.
Leo Strauss este un ginditor important, care are un merit major in a fi mentinut vie dezbaterea de idei a lumii americane postbelice. in fata unui consens superficial, pe care-l putem numi social-liberal, a avut curajul sa sustina idei care mergeau cu totul impotriva curentului. A facut-o cu eruditie, pasiune si stralucire intelectuala, reusind sa readuca la viata teme ale filozofiei clasice resimtite ca „depasite“, cum ar fi cea a formarii sufletului si caracterului, a virtutii si demnitatii sau a cautarii formei ideale de guvernare. Pe de alta parte, insa, ca si Constantin Noica nu a dezvoltat niciodata o etica sau un discurs al constiintei morale. Filozoful lui Strauss pare fixat, de la bun inceput, in conditia completitudinii.

Faptul de a cunoaste, prin marile modele, forma ideala a spiritului pare sa echivaleze la el, intocmai ca si in viziunea noiciana, cu a o detine de fapt. De aceea dubiul, indoiala, introspectia par evacuate cu totul din sferele inalte ale constiintei. Strauss practica un discurs prea simplu al autoincrederii filozofice, frizind uneori obtuzitatea morala. Sub acest raport, influenta lui intelectuala seamana cu aceea a lui Constantin Noica, adica tinde sa produca discipoli atit de confortabil instalati in ortodoxia clasicizant-conservatoare, incit ajung sa intretina convingerea ca sint un fel de „razboinici ai luminii“. O atitudine, e adevarat, mult mai nociva intr-o cultura ca a noastra, lipsita, spre deosebire de cea americana, de o traditie serioasa a practicarii examenului de constiinta.
Dincolo de aceste asemanari, mai mult sau mai putin superficiale, este, totusi, momentul sa sesizam si deosebirile adinci, de esenta, dintre cele doua forme de radicalism clasicizant. Mai intii, trebuie sa ne amintim ca substanta filozofiei straussiene, sau de inspiratie straussiana, este politica. Gindirea lui Strauss este esentialmente modelata de aceasta preocupare, miza ei majora fiind recuperarea demnitatii reflectiei si actiunii politice in timpurile noastre moderne. Filozoful a fost un adversar jurat al conceptului sceptic de „libertate negativa“, crezind nu in dreptul fiecaruia de a da forma si continut propriei existente, atita timp cit nu dauneaza intereselor legitime ale altcuiva, ci in necesitatea recunoasterii unor idealuri publice, consonante cu un fel de ordine imanenta a cosmosului, in materie de onoare moral-intelectuala.

in raspar fata de teza lui Karl Popper, tot mai influenta in epoca postbelica, privind originile totalitarismului modern in filozofia politica a lui Platon si Aristotel, Strauss a aparat sistematic ideea ca adevarata politica trebuie sa insemne, asa cum recomandau filozofii clasici, o cautare a adevarului si a maretiei morale. Toate acestea inseamna, de fapt, negarea radicala a realismului politic modern: nu constiinta trebuie sa se adapteze naturii umane sau conditiilor concrete, ci acestea trebuie „curbate“ de forta spiritului aflat in cautarea adevarului. Refuzind sa accepte determinismul biologic sau social, Strauss, ca si discipolul sau Allan Bloom, a exprimat credinta intr-un univers vertical de forme ale binelui, in raport cu care sufletul, care-si cauta forma desavirsita, trebuie sa se afle intr-o continua stare de aspiratie.

Toata aceasta sfera de preocupari nu contrazice fatis temele de meditatie ale scolii noiciene, dar nici nu se regaseste in vreo forma explicita, cit de cit articulata, in ele. Demersul lui Noica este centrat pe consideratii generale asupra lumii, pe ontologie sau, intr-o masura, pe filozofia culturii. Si aceasta probabil nu doar fiindca maestrului ii era teama de propriile sale opinii politice sau sociale aflate in dezacord cu ideologia oficiala, ci si pentru ca gindea ordonat, sistemic, de la fundament catre acoperis, avind ambitia de a oferi, aristotelic sau hegelian, o imagine totala asupra omului si universului. Or, acesta nu este cazul lui Strauss. Filozoful de la Chicago nu se plaseaza intr-un asemenea univers, preordonat de pedanteria scolastica. Pentru el, experienta politica este centrala, esentiala, ultima. Este o experienta existentiala primara, fondatoare. El nu gindeste textele antice in tipare sistematizate de canonul exegetic al modernitatii, ci produce (sau, in orice caz, forteaza) rupturi de interpretare, avind in cel mai inalt grad curajul propriilor capricii. Strauss iese din carapacea gindirii sistemice nu ocazional, prin mici exercitii de virtuozitate stilistica, asa cum i se intimpla filozofului de la Paltinis, ci prin insusi nucleul gindirii sale. Pentru el, filozofia politica nu este doar o ramura scolastica a filozofiei generale, ci reprezinta o preocupare autonoma, esentiala, care implica fiinta umana prin tot ceea ce are mai nobil si mai inalt in ea.

Desigur, s-ar putea argumenta ca o asemenea evolutie ii era din start interzisa lui Noica, dat fiind ca soarta l-a obligat sa traiasca intr-o marunta dictatura comunista, nu intr-un imperiu democratic. Dar trebuie sa tinem cont de faptul ca, inca din tineretea sa petrecuta intr-un regim relativ constitutional si parlamentar, filozoful s-a dovedit incompatibil cu reflectia serioasa asupra esentei politicului (pina si implicarea sa legionara tradind confuzia mentala a cuiva incapabil sa se concentreze asupra chestiunilor publice). Pe de alta parte, indiferent de conjuncturile istorice, ramine un fapt ca platonismul, nici macar metafizic, ci mai degraba filologic, al Scolii de la Paltinis nu consuna cu valorile platonismului intens si pasionat politic al Scolii de la Chicago.
Aceasta diferenta apare cu atit mai multa evidenta la discipolul lui Strauss, Allan Bloom, in manifestul sau polemic The Closing of the American Mind (inchiderea spiritului american). Ceea ce e posibil sa fi scapat editorului sau roman, dl Gabriel Liiceanu, este ca, la Bloom, admiratia pentru filozofia politica a Antichitatii clasice se afla in fuziune cu idealul republican al egalitatii de sanse. Unul dintre mesajele principale ale cartii este credinta in misiunea civilizatoare a unei societati democratice, pornind de la exemplul personal al autorului, fiu al unei familii cu mijloace modeste, care s-a ridicat la culmile demnitatilor academice in baza unui drept democratic la educatie. in viziunea lui Bloom, idealul moral con-servat de marea traditie nu este apanajul elitelor, el trebuie sa fie daca nu accesibil, in orice caz potential-inteligibil tuturor.

De aici, consonanta opiniilor sale cu traditia filozofiei politice conservatoare, republicane a Americii, bazate pe meritocratie si pe idealul jeffersonian al unei aristocratii naturale deschise.
Ca sa putem vorbi despre o consonanta similara a opiniilor lui Bloom cu etosul Scolii de la Paltinis, ar trebui ca acesta din urma sa fie marcat de o loialitate comparabila fata de un ideal politico-filozofic asemanator. Or, lucrul acesta nu este cu putinta, intr-o cultura in care elita tinde sa se defineasca pe sine, in stilul postromantismului nietzschean de la sfirsitul secolului al XIX-lea, drept un fel de rasa intelectuala. in acest punct, este util sa ne reamintim antipatia manifesta a lui Bloom fata de modelul intelectual reprezentat de Nietzsche, pe care il respinge cu acelasi gest cu care filozofii Luminilor se delimitau de cei cazuti in patima „entuziasmului“. Autorul cartii The Closing of the American Mind nu crede in efuziunile vizionare, in intensitate si patos ca echivalenti sau inlocuitori ai claritatii mentale clasice. Si, mai ales, nu exalta „experienta“. Imaginea sa asa cum rezulta din paginile propriei carti contrazice in multe puncte imaginea libertinului nietzschean din romanul sus-evocat al lui Saul Bellow.

Bloom pledeaza pentru masura, pentru demnitatea echilibrului, pentru principiul ca poti exprima clar numai ceea ce, in prealabil, ai gindit bine. Astfel incit nu e deloc clar in ce masura atitudinea sa de fond poate fi armonizata cu pledoaria dlui Liiceanu pentru gindire ca un fel de „experienta a gindirii“. Daca dl Liiceanu este un heideggerian, atunci se plaseaza intr-o descendenta nietzscheana care, lui Bloom, ii este cel putin dezagreabila. E greu de crezut ca ginditorul american ar fi fost un admirator al ceturilor expresive ale acestui Ossian al filozofiei moderne, ceturi care, de altfel, in America, au hranit exact acel tip de discurs deconstructionist de care Bloom se delimiteaza cu aceeasi fermitate cu care Eugen Lovinescu respingea, la vremea sa, tot ceea ce grupa sub eticheta „stilului dodonic“.

De asemenea, am mari indoieli ca „inchiderea mintii americane“, asa cum o vede Bloom, este acelasi lucru cu modul in care dl Liiceanu, din articolele sale sau de pe micul ecran, deplinge decaderea societatii romanesti. Problema pe care o ridica mereu filozoful nostru pare sa fie aceea a inchiderii mintii populare fata de adevaratii maestri, fata de adevarata elita a spiritului, aceea care se impune cu autoevidenta, fiindca pastreaza „ortodoxia“ adevarului filozofic. Adevarata tinta a criticii lui Bloom este, insa, reprezentata de ideile primite de-a gata. De faptul ca studentii nu se intilnesc cu autori care sa le puna probleme, ci primesc doar solutii simplificatoare, ca sint introdusi intr-un sistem pre-format de intrebari si raspunsuri, care le inhiba curiozitatea intelectuala. Din aceasta perspectiva, normarea libertatii devine un adversar inca si mai redutabil decit „libertatea negativa“. Problema lui Bloom este ca, in sistemul de educatie, reperele intrinseci ale spiritului (chiar ale „spiritului nelinistit“, care se cauta pe sine) sint inlocuite de o proliferare necontrolata de norme sociale.
Asadar, este de presupus ca Bloom ar avea, in egala masura, probleme cu un sectarism care ar promova limba de lemn a conservatorismului politic si filozofic, incercind sa vinda platitudini pre-ambalate semidoctilor care doresc fiorul „marii filozofii“. in viziunea lui Bloom, „inchiderea mintii“ presupune diminuarea drastica a libertatii de a dezbate, de a argumenta cu pasiune in jurul temelor fundamentale. Or, nu aceasta libertate eroica este valoarea pentru care reprezentantii locali „oficiali“ ai conservatorismului filozofic par pregatiti sa se sacrifice. in viziunea lor, oricine ii contrazice este un frustrat fara orizont, care nu se ridica la detasarea presupusa de discutia filozofica. Atitudine, in fapt, extrem de elementara si provinciala, care, ea, denota o certa „inchidere a spiritului“, sau, cum ii place dlui Liiceanu sa spuna, o „incremenire in proiect“.

- III. Din nou
despre „oierii mintii“
Asadar, din motive mai mult sau mai putin obiective, patosul politic a lipsit, de la bun inceput si cu desavirsire, „Scolii de la Paltinis“. incercarea de a-l recupera din mers, de a proceda ca si cum ar exista o continuitate neproblematica, auto-evidenta, intre eremitismul hermeneutic de altadata si inclinatia pentru instruirea morala a vietii publice de acum mi se pare ca tine de un registru mai degraba comic.
E drept, trebuie sa recunoastem ca schimbarea si evolutia sint intotdeauna posibile. Daca experienta noastra istorica ne-a facut mult mai sensibili la valorile clasice ale ordinii politice si mult mai prudenti fata de experimentele radicale desfasurate sub stindardele tolerantei, daca, pe de alta parte, vrem sa ne simtim mai degraba contemporanii marilor fondatori ai democratiilor occidentale decit ai urmasilor lor „post-moderni“ si post-orice de astazi, acestea toate pot constitui premisele unei gindiri originale si puternice. Dar, pentru a fructifica aceste premise, este nevoie nu de mistificarea si eroizarea artificiala a trecutului nostru intelectual, ci de onestitatea de a recunoaste crizele la care ne obliga propria noastra devenire. Autori care au crescut in „cultul culturii“ nu se pot preface peste noapte in atletii unei filozofii preponderent politice si morale.

De asemenea, oricit ai visa sa arzi etapele, oricit ti-ai dori-o, oricit de in interesul tau sau al natiunii ar fi aceasta, transformarea unor obisnuinte de gindire presupune un efort de durata, o limpezire si o decantare ce nu pot fi decit treptate. Faptul ca dl Liiceanu si l-a raliat pe dl Patapievici ca responsabil cu chestiunile de doctrina politica nu a rezolvat nici o problema si nu a putut umple, vorba Poetului, „un gol istoric“. Poate ca astfel s-a creat un spatiu de dialog si interactiune intre conservatorismul cultural profesat de Constantin Noica si scoli filozofice cu care ginditorul n-a avut, la vremea sa, nici un fel de legatura discernabila, cum ar fi conservatorismul politic, conservatorismul moral-religios, conservatorismul „de piata“ sau libertarianismul. Doctrine, de altfel, sensibil diferite intre ele. Daca din acest spatiu de interferente pot iesi combinatii interesante si valide este prematur sa spunem. Asa cum nu putem spune nici ca sintezele interesante n-ar fi posibile. Dar a te purta ca si cum acestea ar exista deja, ca si cum ai avea nu doar inceputul unei munci de laborator, ci insusi produsul de sinteza al experimentului, este cu totul inadecvat.

Atitudinea sus-evocata e contraproductiva si fiindca e resimtita ca o aroganta sterila de multi tineri intelectuali, acuzati imediat, din aceasta pricina, de „stingism“. Asa cum, in opinia mea, obsesia insurectiei neo-legionare (asociata cu Piata Universitatii) a dlui Ion Iliescu a contribuit la nasterea reala a unor astfel de miscari (creind impresia ca acest soi de radicalism aberant e singurul care reuseste sa-i sperie pe fostii activisti cocotati in fruntea Republicii), tot astfel acuzatiile maniacale de „stingism“ adresate oricui are obiectii fata de un esafodaj doctrinar improvizat ce se vrea conservator (si pretinde sa monopolizeze simbolismul „dreptei“ intelectuale) vor contribui la o reala orientare a tinerelor generatii spre modele intelectuale de stinga.

Asta fiindca tinerii vor avea sentimentul ca „dreapta“ inseamna instalarea trufasa, suficienta, in pretentia nejustificabila a infailibilitatii moral-intelectuale.
Vom auzi atunci din nou repetate acuzatiile ca tinerii nostri americanizati se indreapta ca oile exact spre acele saivane ale tolerantei agresive si indiscriminate care fac obiectul criticii sarcastice a lui Allan Bloom. Dar combatantii autointitulati „de dreapta“ ai corectitudinii politice vor continua sa nu-si puna intrebari cu privire la responsabilitatea lor personala in acest proces, inseparabil legat, in opinia mea, de realitatea ca, in Romania, nu s-a putut agrega, nici inainte de 1989, nici dupa aceea, o reflectie moral-politica sobra, profunda, de anvergura, dedusa in primul rind din experienta directa a existentei in totalitarism, si apoi din confruntarea cu traditia si modernitatea filozofica europeana. Nu e de mirare ca tinerii romani din universitatile americane se lasa atit de usor modelati de corectitudinea politica, atita timp cit vin dintr-o cultura incapabila sa le ofere contramodele suficient de complexe si convingatoare. Pentru a intelege aceasta realitate, este suficient sa ne comparam cu Polonia, o tara cu o traditie indigena puternica si vie de reflectie politica, traditie ale carei originalitate si autonomie n-au fost asigurate prin cuvinte de spirit razlete, ci prin curajul si prin riscurile asumate de mai multe generatii de intelectuali care s-au opus, cu mijloacele lor specifice, comunismului.

Pe de alta parte, este legitim sa ne punem si urmatoarea intrebare: cei care devin astazi, la noi, peste noapte, apostolii neo-conservatorismului, arborind brusc convingeri care nu au cine stie ce legatura cu propria lor istorie, cu vina morala pe care (nu) le-o cunosteam pina in 1989, nu sint, oare, tot o specie de, ca sa folosim o sesizanta expresie a dlui Mircea Mihaes, „oieri ai mintii“?