OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

M-am intrebat nu o data: de ce Observator cultural ma atrage mai mult decit o alta revista romaneasca saptaminala? In primul rind, pentru independenta sa. Independenta economica este explicatia esentiala si cea mai sigura garantie a independentei morale. Revista nu este sustinuta de la buget, ea apare prin sponsorizare particulara. Format intr-o epoca anterioara si cu o alta mentalitate, situatia merita oarecare atentie.

Trec repede peste organizarea propriu-zisa a sumarului. El ofera cea mai larga informatie culturala, bine sistematizata, disponibila, la nivel national, in comparatie cu toate saptaminalele actuale. Lectura Observatorului, din acest punct de vedere, este utila, edificatoare. Umple, evident, un gol.
Orientarea ideologica, in sensul larg al cuvintului, mi se pare insa aspectul cel mai important. Nu trebuie pierdut din vedere ca Observatorul apare dupa o lunga perioada totalitara, de dogmatism, dirijism, constringeri si restrictii. Iar urmarile sale se fac simtite pina azi.

Intr-o lunga si adesea confuza perioada de opozitie, de „tranzitie“. Pe scurt, orientarea generala este moderat, dar ferm liberala, in sensul cel mai constructiv, clasic, al cuvintului. O libertate si independenta de gindire si expresie totale, dincolo de obstacole, dogme si prejudecati. S-a putut observa, recent, acest lucru si cu prilejul unui punct de vedere neconformist in problema „pornografiei“ in arta. Revista cultiva un spirit critic neinhibat, independent, fara agresivitati inutile, dar si fara timiditate. Se simte in permanenta o respiratie normala, calma, dar sigura pe sine. Si nu este chiar lipsit de importanta faptul ca cei ce fac revista si colaboratorii sai de baza provin din medii si familii in general liber profesioniste, fiind cei mai multi, ei insisi, liber profesionisti. Afinitatile si solidarizarile Observatorului merg, din aceasta cauza, in mod firesc, spre „paturile de mijloc“. Factor esential de echilibru si stabilitate sociala. Revista da atentie, din aceasta cauza, si studiilor istorice despre ideea de libertate si cenzura in Romania.

Aceasta orientare, care inspira si garanteaza liberul exercitiu al spiritului critic se observa cu deosebita claritate in cel putin trei imprejurari caracteristice. Mai intii, lipsa de inhibitie critica, atunci cind este cazul, in fata ierarhiilor si pozitiilor oficiale academice, care se vor canonice. Sint in amintirile tuturor polemicile pe tema plagiatelor manualelor scolare, patronate de figuri ilustrisime, academicieni, destule dupa mine second-hand, universitari scrobiti, doctori docenti pe banda rulanta. Dezinvoltura fata de aceste figuri culturale este mare. Semn ca o alta stare de spirit incepe sa se instaureze si in cultura. Polemicile au avut in cele din urma efect, renuntindu-se la autorii compromisi ai manualelor si la textele lor dubioase.

Simptomatica este si atitudinea independenta fata de unii redactori, sefi de reviste care se leagana inca in iluzia ca doar ei stabilesc ierarhii si „liste“ canonice, definitive. Este o trista reminiscenta a epocii trecute: o singura revista centrala, un singur critic, o singura ierarhie. Observatorul, de pe o pozitie radical opusa, este de partea pluralismului de opinii si, in general, a culturii alternative. Cultura oficiala este produsul totalitarismului, cultura alternativa este produsul liberalismului. Colaboratorii sai tineri, mai toti in curs de formare, sint atrasi in special de aceasta orientare. Din care cauza s-a renuntat complet si la sistemul listelor preferentiale sau „negre“, ca si la practica (detestabila) a omisiunilor sistematice, a numelor antipatizate din lucrari, dezbateri, „revista revistelor“ etc. Exclusivismul unor luari de pozitie, pro sau contra lui Mircea Eliade de pilda, este contrabalansat prin pozitii, judecati echilibrate, nepartizane. Revista se intereseaza, de pilda, de modul cum trebuie si cum nu trebuie „aparat“ Mircea Eliade.

In legatura cu criticii romani, foarte putini, care publica si in strainatate, disponibilitatea este la fel de larga. Sint semnalate toate traducerile, cite sint, si nu cultiva omisiunile frecvente in unele redactii. Dar cum sa faci „reclama“ unor critici romani in versiuni straine, multi-putini citi sint, cind – sa spunem – directorul unei reviste centrale nu are nici un singur volum tradus intr-o limba straina sau editat in strainatate? Omeneste vorbind, reactia, pe un plan, este de inteles. Ca document de moravuri literare, gestul este insa regretabil. Observator cultural incearca, pe cit posibil, sa modifice aceasta mentalitate lamentabila.