OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ne-am obisnuit sa cautam in carti raspunsuri la intrebarile care ne framinta, nu rareori, cu obstinatie. Acum, ca si odinioara, literatura, supusa imperativului interogatiei, cauta mai cu seama sa formuleze noi intrebari, decit sa ne livreze raspunsuri clare si precise despre cum am putea sa ne adecvam vietii sau sa ne explice cum e cu scandaloasa „chestiune personala“ in lume. Formula interogativa nu ocoleste in vreun fel nici lucrarile nominalizate cu vreo 3 luni in urma pentru Premiul de Stat al Federatiei Ruse pe anul acesta. E cit se poate de firesc: daca nu-i intrebare, la ce sa raspunzi?
Evenimentul in sine reprezinta un bun prilej de a vorbi despre literatura rusa de acum, incotro se indreapta si care-i sint tendintele.

Va oferim, in rindurile ce urmeaza, o scurta prezentare a autorilor cu opere nominalizate pentru acest prestigios premiu. Poate cel mai important la ora actuala in Rusia.
Nu poate trece neremarcat faptul ca poezia de calitate care se scrie astazi in Rusia vine in continuarea traditiei specifice si a acelor timpuri cind lirica – mai degraba decit proza – exprima spiritul vremii, precedind-o intr-un mod profetic.
Astazi, poetii simt „vintul de foc al libertatii“ (Roman Solntev) si nu cred deloc in vremuri ce „daruiesc clementa“ (Larisa Miller). Un alt poet rus, Aleksandr Kusner, scria undeva: „Absurd sa crezi in vremuri bune./ Oricum, sintem deja maturi./ Ursita vremii pe umeri ne apasa/ Si de nici noi,/ atunci a lor povara/ e careva s-o duca?/ O, noapte, fara somn!“.
„Suflarea vremii“ se simte si in lirica lui Vladimir Leonovici, autorul plecindu-si urechea la diversitatea polifonica a Rusiei, pentru a surprinde prin metafora aspecte si un colorit al tarii inca neintilnite in marea lirica rusa.

Printre alti pretendenti se afla si Elena Svart, reprezentanta scolii poetice de la Petersburg, una dintre cele mai importante voci lirice din literatura rusa contemporana. Versurile ei par un aliaj bine dozat din exigenta traditiei clasice, facindu-se simtite abundenta asocierilor culturale, forma versificata si o nestapinita durere interioara. In Luminare de pomenire, poeta scrie „atit de mult iubesc lumina“, dar in final e nevoita sa recunoasca dezolant: „In soapta ai vrea sa-mi spui cuvintul de lumina,/ si focul tremurind,/ si bezna sint“.
Un alt candidat la Premiul de Stat este scriitorul Boris Zahoder, nominalizat la sectiunea creatie pentru copii si tineret. Primele lui carti dateaza de aproape o jumatate de secol, autorul avind fericita sansa sa obtina acest prestigios premiu la onorabila virsta de 80 de ani, cit a implinit de curind. In mintea multor generatii de copii sovietici, numele lui Boris Zahoder se asociaza cu simpaticul ursulet Vinni Puh, autorul fiind considerat „un clasic in viata“ nu numai pentru frumoasele sale traduceri, ci si pentru versurile si proza pentru copii.

Cea mai interesanta se anunta a fi insa confruntarea la sectiunea proza, unde, cu siguranta, cu greu se va opta pentru un singur lider incontestabil dintre cei trei nominalizati. E vorba de Vladimir Makanin cu romanul Underground sau Eroul zilelor noastre, Anatoli Kim cu romanul La cules ciuperci sub muzica de Bach si Liudmila Ulitkaia cu povestirea Funeralii vesele.
Foarte deosebite ca gen si tema, ele au in comun preocuparea celor trei scriitori pentru destinul uman in noua lume contemporana.
Romanul lui Makanin pare mai curind unul de moravuri, desi tesatura epica sugereaza, prin simboluri, complexa geneza a lumii.
Cel al lui Kim este o misterie, pe paginile cartii se plimba un tainic vint cosmic. Si in precedentele sale opere autorul percepea viata ca pe o entitate stranie, intr-un fel ratacita in existenta universala. Kim nu-i timorat de notiunile general-acceptabile de spatiu si timp, pasiunea lui e sa imbine in chip cit mai ciudat postulate apartinind diferitelor religii, ca, bunaoara, religia crestina cu unele credinte orientale.

Povestirea Liudmilei Ulitkaia reprezinta o proza scrisa in maniera traditionalista, de buna calitate, cu o serie de caractere conturate ingrijit si cu tema „tare“. Actiunea se petrece la New York, intr-o companie de evrei boemi. Eroii se aduna, de obicei, in atelierul mizer al pictorului Alik, un barbat bine dotat de la natura si cu har si cu un fizic pe masura, tot timpul vesel, dar care se stinge din cauza unei boli incurabile. Povestirea, ce-i drept, se incheie intr-o nota extravaganta: la funeralii, fiica lui Alik pune in functiune casetofonul si decedatul rosteste o predica plina de haz, inregistrata cu citeva zile inainte de a muri. E atit de aproape de umorul din Odesa si, dupa cum afirma criticii, nimic profanator in gestul de ramas-bun al lui Alik, incit „atacurile“ lansate de scriitorul Viktor Astafiev la adresa romanului nu au putut sa stirneasca decit nedumerire.
O alta trasatura comuna a celor trei opere este faptul ca personajele principale sint oameni de arta – scriitor in romanul lui Makanin, muzician la Kim, pictor in povestirea Ulitkai. Ce ar putea sa insemne aceasta optiune deliberata? Ca nu e deloc o pura coincidenta.

Raspunsul e simplu: pulsul si temperatura vremii intotdeauna le-a luat omul de arta care e marca vremii sale.
Personajul principal din Underground… e prozatorul Petrovici, care nici in ruptul capului nu doreste sa publice ceva din ceea ce scrie. Daca tacerea lui era explicabila in anii ’70, ’80, in ’90, prietenii sai nu-i inteleg mutenia pe care si-a impus-o. I se propune in repetate rinduri sa-si publice lucrarile la edituri prestigioase, dar raspunsul sau este ferm negativ. Naratorul explica de unde-i vine refuzul. Petrovici si-a dat imediat seama ca locul ipocritilor lideri sovietici l-a ocupat o categorie de cinici mercantili mai de soi, numiti si democrati. Si nu vrea sa coboare nici acum din turnul sau de fildes. Astfel, Petrovici „e mut ca o lebada“. In cele din urma, se angajeaza ca paznic intr-un camin de studenti – simbolul vietii in comun. Tacerea personajului este o forma de protest impotriva atmosferei sociale viciate.

…Genialul copil-muzician Tandzi din romanul lui Kim are parte de o soarta grea. Tatal sau, de dragul carierei, isi trimite fiul de trei ani la Londra, unde il incredinteaza mai vechii sale cunostinte, pianistul Sir Abrahams. Baietelul dovedeste capacitati deosebite in ale muzicii, promitind o cariera cum doar profesorul putea sa viseze. Sir Abrahams isi da repede seama ca are de-a face cu un copil supradotat si ii impune un regim de repetitii de 10 ore pe zi. Deznodamintul e dezolant. Copilul isi afecteaza degetele si nu va mai putea deloc sa cinte la pian. Stia oare Sir Abrahams la ce pericol il expune pe dotatul sau discipol? Stia! I-a lipsit, pur si simplu, un dram de iubire. Epigraful e relevant pentru tema romanului: „Merita sa traiesti doar ca sa iubesti!“.
Pentru Kim, unicele verigi care leaga omul de Univers sint Muzica si Cuvintul. Dar Muzica, dupa Kim, nu se compune, iar Cuvintul nu se rosteste, asa cum ne place noua, ci se transmite din sferele sublunare spre oamenii alesi, spre cei cu o misiune speciala in lume si care sint vestitorii altor lumi, deocamdata necunoscute.