OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cine vrea să înţeleagă mai bine ce se petrece acum în Iran ar putea să citească repede şi cu mult folos romanul Septembrie în Shiraz al scriitoarei americane Delia Sofar, tradus şi în româneşte în 2008. Proză inteligentă, impregnată de un intens dramatism, dar şi o bună radiografie a societăţii iraniene a ultimilor ani. Dominată de intoleran-ţa religioasă, de fronda în faţa comunităţii interna-ţionale, dar şi de corupţia extinsă şi crimele greu de ascuns ale Gardienilor Revoluţiei. O extraordinară panoramă a unei societăţi închise, greu de dibuit din afara ei.

 

Ce se întîmplă azi şi acum la Teheran este ridicarea vălului de deasupra propagandei oficiale iraniene. Dar şi bezelele pe care le schimbă între ei lideri antiamericani precum Hugo Chavez, Fidel Castro, Evo Morales sau Ahmadinejad însuşi. Antiamericanismul, antioccidentalismul şi anticonsumerismul iranian – născute acum cîteva decenii ca reacţie directă la autoritarismul Şahinşahului Mohammad Reza Pahlavi Ariahmer şi propunînd o întoarcere către valorile identitare ale islamului, aşa cum mişcările extremist-naţionaliste ce au brăzdat Europa secolului al XX-lea au fost o reacţie de conjunctură împotriva modernităţii internaţionaliste, cu consecinţe, ştim bine, dezastruoase – s-a degradat pînă la epuizare. Societatea iraniană, departe de a fi aşa cum o percepem de la televizor şi prin reportajele unor ziarişti care se documentează mai lesne pe Internet decît pe teren, este mult mai complexă şi nuanţată la nivelul străzii. Ca în orice dictatură, creierele nu au fost complet spălate, mereu s-au găsit oameni care să nu accepte nici teroarea politică, nici pe cea religioasă. La fel s-a întîmplat şi în Iran, unde nu toată suflarea ţării trăieşte şi gîndeşte ca ultramediatizatul ei preşedinte Mahmoud Ahmadinejad. Victoria Revoluţiei Islamice, care a dus Iranul pe un drum propriu şi l-a izolat faţă de comunitatea internaţională, este pe cale să se epuizeze. Doar virtuţile islamului ca religie nu pot democratiza o societate şi să o facă mai bună. Dovadă ce se întîmplă în aceste săptămîni ce au premers şi au succedat alegerile prezidenţiale.

 

Evenimentele dramatice care se derulează în Iran în aceste ultime două săptămîni au atras atenţia opiniei publice internaţionale şi a cancelariilor occidentale. Ce s-a întîmplat, de fapt? Au fost alegeri prezidenţiale, în care s-au înfruntat nu doar două personalităţi ale vieţii politice iraniene, dar şi două tendinţe din sînul unei societăţi din ce în ce mai închise. Mahmoud Ahmadinejad, preşedintele în exerciţiu al Republicii Islamice Iran, l-a avut drept adversar direct pe candidatul opoziţiei, fostul prim-ministru, Mir Hussein Moussavi. Un intelectual de 67 de ani, fost fruntaş al Revoluţiei Islamice şi apropiat al Ayatollahului Ali Khamenei, de care, încet, încet, s-a distanţat. Tehnocrat cu prestaţii universitare, arhitect şi pictor deopotrivă, Hussein Moussavi face o figură aparte în lumea iraniană, dominată de extrem de vocalii politicieni proveniţi din rîndul Gărzilor Revoluţiei. Faptul că în ultimii 20 de ani rectorul Universitaţii de Artă din Teheran şi candidatul la preşedinţia Iranului s-a lăsat influenţat de lecturi din Michel Foucault, Jürgen Habermas şi Edward Said ne face să devenim brusc visători. Dar poate, şi de aici, năzuinţele forţelor liberale şi proreformatoare din Iran, ca şi a unor lideri religioşi mai puţin conservatori, nemulţumiţi de prestaţia agresivă şi nu întotdeauna în beneficiul Iranului, a fostului inginer şi primar al Teheranului. L-am numit pe actualul preşedinte.

 

Moussavi nu este un oponent al statului islamic. El se vrea un reformator din interiorul sistemului, ca parte a sistemului. Un fel de Gorbaciov, sătul de minciuni şi de corupţia endemică. Ar fi ceva nou, necunoscut sau greu de înţeles şi pe alte meridiane? Întotdeauna pe lîngă putere, oricare ar fi ea, se aciuiesc şi destui paraziţi, oportunişti şi carierişti, care, lucru dovedit de istoria trecută şi recentă, nu au prea multe în comun nici cu politica, nici cu religia, nici cu nimic altceva decît cu o insaţiabilă poftă de căpătuială, corupţia făcînd ravagii chiar şi în cele mai autoritare regimuri. Sau, mai exact spus, tocmai în ele proliferează cu asupra de măsură.

 

 

Demonstraţiile de stradă, unde mari mulţimi de cetăţeni iranieni, care-l susţin pe reformistul (open minded technocrat, e caracterizat de editorialistul de la prestigiosul Time) Mir Hussein Mousavi, au protestat împotriva fraudării alegerilor prezidenţiale, au dus la violenţe greu de stăpînit de către autorităţile de la Teheran. Din ce în ce mai iritate de prelungirea protestelor şi de valul de nemulţumiri adia-cente. Chiar şi liderii religioşi care deţin puterea absolută nu sînt la unison, fostul preşedinte al Iranului, Akbar Hashemi Rafsanjani, fiind un suporter al reformistului Moussavi. În timpul incidentelor de sîmbătă, 20 iunie, membrii miliţiei revoluţionare, rău famata deja „Basij“, dar şi organele poliţiei au agresat şi ucis încă zece protestatari, numărul morţilor ridicîndîndu-se la 17. La care se adaugă şi cei 500 de arestaţi. Toate acestea au făcut ca atît preşedintele american Barack Obama, cît şi premierul britanic Gordon Brown să ia atitudine (cu toate că politicianul englez este la rîndul lui ocupat, altminteri, să dea socoteală de cum se cheltuie banii publici în Regatul Unit).

 

Atît Obama, cît şi Brown au condamnat ferm măsurile dure luate de autorităţile iraniene şi au făcut apel la stoparea „tuturor violenţelor şi acţiunilor nedrepte (unjust) împotriva propriului popor“. Sună bine, dar ştim cît de ineficiente sînt aceste simple proteste, cînd ai de-a face cu dictatori de tip Hitler, Stalin sau Ahmadinejad însuşi. Care mai zilele trecute schimba bezele cu preşedintele Medvedev şi condamna amestecul statelor străine şi al „agenturilor“ în treburile interne ale Iranului. Faptul că o nouă generaţie de iranieni a ajuns la capătul răbdării şi încearcă să reformeze Ira-nul, din interiorul sistemu-lui şi al societăţii islamice, poate spune ceva. Şi poate servi de exemplu. Chiar şi Consiliul Gărzilor Revoluţiei a admis că au fost mai multe voturi decît votanţi, în peste 50 de circumscripţii electorale, dar care, a declarat un purtător de cuvînt, nu au influenţat la final victoria actualului preşedinte. Aferim!

 

 

Un lider religios de talia lui Rafsanjani este partizanul unor reforme care ar scoate Iranul din izolarea impusă de un regim clerical la suprafaţă, dar corupt în profunzime. Prezenţa la Dushambe a lui Mahmoud Ahmadinejad, la Shanghai Cooperation Conference, a vrut să fie încă o demonstraţie de forţă. Alături de China şi Rusia, Iranul vrea să joace tare cartea puterilor regionale. La trilaterala cu Iran, Afganistan şi Tajikistan (ţări vorbitoare de farsi), Ahmadijenad nu s-a sfiit să pomenească de cultură şi civilizaţie, cu toate că acasă îl acuza de corupţie pe moderatul lider de 75 de ani, Akbar Hashemi Rafsanjani!! Şi asta în timp ce fata prestigiosului lider religios Faezeh a fost arestată – ulterior, eliberată – ca susţinătoare deschisă a lui Mir Hossein Mousavi! Brutalitatea şi cruzimea intervenţiei autorităţilor iraniene nu sînt decît repetarea cruzimilor şi a brutalităţilor unor regimuri dictatoriale de tristă amintire.

 

Un incident de ultimă oră a depăşit graniţele Iranului şi face în aceste zile înconjurul lumii. O tînără de 26 de ani a fost împuşcată în cap şi ucisă pe loc în plin centru al Teheranului. Toată secvenţa unei morţi neaşteptate, în toate detaliile acestei teribile crime, fără nici o noimă, străbate lumea şi încearcă să ne oblige, iar şi iar, să ne întrebăm: de ce? Pentru că această inocentă femeie, funcţionară la o agenţie de turism, îmbrăcată în bluejeans, precum multe dintre femeile tinere din Iran – 60 % din populaţia ţării este sub 30 de ani –, o „modern everywoman“, cum o caracterizează jurnalistul Peter Popham de la The Independent (care a relatat in extenso detaliile crimei), pur şi simplu a fost împuşcată, fără să fi făcut absolut nimic! S-a nimerit să fie acolo unde nu trebuia să fie. Cine este responsabil de moartea unei femei nevinovate? Ce regim poate fi acela care-şi împuşcă proprii cetăţeni doar pentru a induce teamă şi teroare? Cine a apăsat pe trăgaci? Cei care au ordonat aceste crime vor fi aduşi vreodată în faţa justiţiei? Avem mari rezerve, ştiind bine ce s-a mai întîmplat în istorie.