OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Desigur, nu s-ar pune la fel problema dacă măcar cele mai mărunte revendicări ale revoltelor anticomuniste devenite eveniment revoluţionar de anvergură europeană s-ar fi împlinit. Cu toată stăruinţa în acea direcţie a nu puţini lideri de opinie şi a destule forţe din societăţile afectate odinioară de fenomen, abuzurile împotriva drepturilor omului, săvîrşite de către forţele represive, nu au fost încă penalizate, mulţi dintre complicii regimului condamnat de istorie se regăsesc printre privilegiaţii zilei, iar asanarea morală nu s-a produs. În loc să intre în istorie, comunismul refuză astfel să moară, parazitînd prezentul şi ameninţînd calitatea viitorului mai multor societăţi decît s-ar putea crede, căci el pîndeşte chiar şi în state occidentale unde nu a ajuns vreodată la putere, datorită atracţiei explicabile pe care o exercită visul egalitar în raport cu discrepanţele de condiţie din societăţile capitaliste.

Teoreticieni şi practicieni

În aceste condiţii, primele progrese substanţiale în domeniul elucidării statutului regimului comunist ca regim criminal au apărut abia în ultimii ani. Ele au luat forma unui raport asupra acelui regim, elaborat de o comisie prezidenţială condusă de Vladimir Tismăneanu, şi s-au concretizat ulterior în cercetările de teren – arheologie ultracontemporană –, întreprinse de echipa lui Marius Oprea în punctele unde se ştia despre existenţa unor morţi fără istorie. Practic, în pofida atîtor eforturi care se înşiruie între editarea revistei Memoria şi publicarea listelor de securişti din Academia Caţavencu ori colecţiile de profil ale editurilor Humanitas, Polirom şi Curtea veche, abia din 18 decembrie 2006, cînd s-a dat publicităţii Raportul Tismăneanu, a demarat discuţia publică pe tema caracterului regimului comunist care presupunea şi o implicare a statului. Pasul acesta a fost precedat de înfiinţarea Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului (prin Gotărîrea de Guvern din 21 decembrie 2005), care, în cei patru ani ai existenţei sale de pînă astăzi, sub directoratul lui Marius Oprea, s-a remarcat prin editarea în ritm alert a o serie de publicaţii relevante şi prin cercetări de teren referitoare la deshumarea unor victime politice. O recentă Hotărîre de Guvern (H.G. 1372-18.11.2009) a unificat însă Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România (IICCR) cu Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc (INMER), de aici rezultînd Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

Un conflict al abordărilor

În aceste condiţii, s-a evidenţiat o tensiune şi o competiţie pentru prestigiu şi poziţie între directorul IICCR şi preşedintele comisiei de elaborare a raportului referitor la caracterul criminal al comunismului. Parte din manifestările acesteia au premers momentului de criză organizaţională, făcîndu-se simţite încă din timpul guvernării precedente, cînd numirea lui Marius Oprea de către Guvernul Popescu-Tăriceanu, aflat în conflict cu foştii parteneri de guvernare, exponenţii PD, a antrenat consecinţe importante (demiterea unor demnitari, plecarea unor membri marcanţi ai PNL din acest partid şi ralierea lor, în numele unei formaţiuni proprii în plină emergenţă, la PD, printr-o fuziune care a dus la apariţia pe scena politică a PDL). Din declaraţiile de presă din ultimele luni ale lui Marius Oprea şi Vladimir Tismăneanu, se desprinde însă şi imaginea unui conflict al abordărilor, primul spunînd că: „Eu nu am făcut teorie, eu nu am stat în bibliotecă, eu am căutat morţii şucişi de comunişti – n.m., O.P.ţ prin munţi“, în timp ce al doilea, universitar la Maryland, în SUA, s-a afirmat mai degrabă ca teoretician, politolog şi istoric al comunismului. Nu poţi însă delegitima exerciţiul teoretic în numele practicii, după cum nici importanţa terenului nu poate fi diminuată supralicitînd teoria. Una fără alta, pur şi simplu, nu merge.

Paşi timizi înainte

Există însă multe semne că, pe mai departe, cunoaşterea comunismului şi a efectelor sale criminale în România şi, mai general, în Europa, va face doar paşi timizi înainte. Monopolul asupra adevărului istoric despre regimul roşu este un capital important pentru noii stăpîni, indiferent de culoarea lor politică. Demersurile de elucidare în această zonă vor rămîne, probabil, pe mai departe, poate chiar mai mult decît înainte, la îndemîna nevoilor politice de prestigiu şi autolegitimare. Nu degeaba Laszlo Tökes solicită măsuri la nivel european, şi nu doar în interiorul unui stat sau altul. Prin multe trăsături ale sale, comunismul se înfăţişează ca o chestiune europeană de proporţii şi cu accente pe care încă le ignorăm. Mai ales în România.