OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

În primele comentarii de presă, s-a sugerat că Nicolae Manolescu a fost trîntit la vot pe motiv că şi-a încondeiat mai mulţi colegi, deja academicieni, în Istoria critică a literaturii române. Explicaţia nu e suficientă. Dintre literaţi, au participat la vot Augustin Buzura, Eugen Simion, Marius Sala, D.R. Popescu şi Gheorghe Mihăilă, academicieni cu vechi state de serviciu. 

Dacă presupunem că toţi 5 au votat împotrivă (deşi ne vine greu să credem că Augustin Buzura a votat împotriva lui Manolescu, dacă ar fi să ne reamintim doar episodul înlocuirii lui Augustin Buzura de la conducerea Institutului Cultural Român, cînd Nicolae Manolescu a protestat împotriva modului în care s-a făcut acea schimbare şi i-a găzduit lui Buzura un text în România literară), tot ar mai rămîne 10 voturi contra, despre care nu ştim din ce parte vin (să mai precizăm că Fănuş Neagu şi Matilda Caragiu Marioţeanu, şi ei, tot academicieni, au absentat, voturile lor fiind considerate nule). În aceeaşi zi în care Nicolae Manolescu a fost respins la vot, a primit voturi suficiente Nicolae Breban, care, iată!, a devenit academician. Primele comentarii de presă au lăsat să se înţeleagă că e vorba de „un complot al literaţilor“, care i-ar fi „manipulat“ şi pe ceilalţi academicieni. Mircea Mihăieş a ajuns să pună şi în cîrca lui Fănuş Neagu (absent de la vot) respingerea lui Nicolae Manolescu. Indignările au curs în valuri, dar esenţa a părut să scape. Nu e neapărat vorba de simpatii sau de antipatii, ci de o boală de sistem. Academia Română are o componenţă pestriţă, raportul dintre valoare şi impostură academică s-ar putea înclina spre aceasta din urmă. Instituţia moşteneşte atît oameni care au intrat în Academie pe bază de dosar şi de supuşenie faţă de PCR, dar are şi personalităţi excepţionale.

 

Din Academia Română face parte ilustrul matematician şi cărturar Solomon Marcus, dar tot membri plini sînt şi C.I. Gulian (aflat în funcţii-cheie la Institutul de Filozofie în anii stalinismului şi ai dejismului – mă mir că lui Mircea Mihăieş îi scapă acest amănunt important, despre care Gabriel Liiceanu a scris pagini aspre şi edificatoare în Epistolar) şi Mihnea Gheorghiu (fost mare mahăr la Academia „Ştefan Gheorghiu“, din 1990 preşedintele Uniunii Cineaştilor; preluînd o idee exprimată cîndva de Alex. Leo Şerban, prezenţa lui Mihnea Gheorghiu la UCIN ar echivala cu Uniunea Scriitorilor condusă de Dinu Săraru...). Aşadar, situaţia nu trebuie să ne mire. Nici măcar Nicolae Manolescu n-ar trebui să fie mîhnit, cîtă vreme prietenul său, Eugen Simion, fostul preşedinte al Academiei, e coleg şi susţinător al academicianului D.R. Popescu (să se fi uitat obedienţa acestuia la Congresele PCR din 1984 şi 1989?), dar n-a „îndrăznit“ să-i propună în Academia Română pe Mircea Ivănescu sau pe Mircea Horia Simionescu. De ce ar fi mîhnit Nicolae Manolescu, cîtă vreme, spre exemplu, Neagu Djuvara nu e în Academia Română? N-ar trebui să considerăm o tragedie respingerea din grupul academicienilor a lui Nicolae Manolescu. Îl vedeţi înfruntînd un sistem osificat? Îl vedeţi reformînd Academia? Îl vedeţi luptîndu-se cu morile de vînt ca un erou de baladă?