Duminică, ora 07.00. De jos, din
stradă, se aude a patra oară, într-un interval de doar o
jumătate de oră, o voce de femeie care strigă cît o ţin
puterile „fiare vechi cumpăr“. Situaţia durează de la
începutul verii şi pe nimeni nu pare să deranjeze.
Luni, ora 18.00. Pasajul de la
Universitate, demolat şi, evident, pe cale de modernizare, a devenit
loc de pelerinaj pentru comercianţii stradali. Imediat ce ieşi de
la metrou, dinaintea privirii ţi se aşterne un peisaj plin de
culoare, populat de tarabe improvizate, ascunse printre garduri de
sîrmă şi teancurile de moloz. Iar trecătorii nu par a fi
deloc incomodaţi de faptul că singura lor posibilitate de a ieşi
la suprafaţă este să se strecoare printre tejghele, cîini
maidanezi şi aurolaci dormind prin colţuri. Din contră, cozile
formate în dreptul celor care îşi cîştigă
existenţa vînzînd şerveţele, leucoplast, brelocuri şi
evantaie trădează o oarecare fascinaţie.
Marţi, ora 21.00. Pe una dintre
străduţele Bucureştiului vechi, flancată pe de-o parte de
Mănăstirea Stavropoleos şi pe cealaltă de Muzeul de Istorie, au
apărut peste vară cîteva cafenele şi terase, la care
tineretul se înghesuie peste poate. Fotolii din rafie acoperite
cu perne albe, mese de sticlă pe care stau înghesuite lumînări
parfumate, telefoane mobile, pachete de Sobranie, chei de maşini,
poşete-plic etc. Paharele clipocesc, conversaţiile sînt
aprinse, căldura este mare. Cumva, cînd încîntarea
era în toi, „un ceva“ aterizează fix într-un pahar.
Privirea agilă a posesorului dezvăluie o coajă de sămînţă
de dovleac. Nu, nu este o pagină de carte ieftină, ci realitatea
unei doamne care şedea nostalgică cu coatele pe pervaz, contemplînd
masa de oameni şi ronţăind cu nonşalanţă seminţe ale căror
coji ajungeau, după cum ţi-era norocul, fie într-un pahar de
Caipiroska, fie pe-un picior de damă, fie pe-un creştet proaspăt
frezat. Dar ce contează, cine sesizează, cui îi pasă?
Paharele clipocesc, conversaţiile sînt aprinse, căldura este
mare.
Miercuri, ora 23.00. Traversînd
Bucureştiul cu maşina dinspre Calea Victoriei spre Gara de Nord,
ajung pe Calea Griviţei, în faţa Cinematografului Feroviar;
cîndva clădire cu însemnătate istorică, azi doar
cîteva ziduri, în interiorul cărora să înalţă
jungla urbană a buruienilor, a munţilor de gunoaie şi a sufletelor
fără stăpîn. Frînez brusc pentru a evita o coliziune
nefericită. În faţa maşinii – ca prin zonele de munte în
care aştepţi răbdător ca o simpatică cireadă de vaci să
traverseze drumul naţional –, o haită de (pe numărate)
şaptesprezece cîini comunitari. Unii dormeau în mijlocul
drumului, alţii se jucau, alţii se scărpinau, alţii hăpăiau
gunoaie, alţii lătrau la maşinile în trecere. Dezorientată,
atunci nu am ştiut pe cine să urăsc mai tare. Pe bietele animale,
sau pe domnul primar? Ulterior, toată ura şi-a ales singură
direcţia justă.
Ce-i drept, nu trăim într-un
oraş frumos, spectaculos, luminos şi vesel. Deşi, cîndva, la
origini, Bucureştiul avea coordonatele esenţiale pentru a deveni un
oraş în care se poate trăi cu bucurie – un rîu care
traversează oraşul, lacuri, parcuri, o fostă întindere de
pădure, o istorie nu foarte grandioasă, dar care ne-a adus o
sumedenie de clădiri cu care am ştiut să facem ce ne pricepem noi
mai bine, adică să le distrugem –, astăzi, cele date de la
natură par a se fi pierdut pe vecie, iar lucrurile alunecă într-o
direcţie din ce în ce mai tristă.
Nu este o noutate faptul că
Bucureştiul nu este nici Parisul, nici New Yorkul, iar a spune că
locuitorii săi sînt nişte oameni fericiţi este aproape la
fel de oximoronic ca şi cum ai spune „comedie romantică“.
Deoarece, aşa cum dragostea şi romantismul sînt mai degrabă
aproape de tragic decît de comic, la fel şi locuitorii
oraşului Bucureşti sînt mai degrabă născuţi sub imperiul
tristeţii decît sub cel al bucuriei. Iar tristeţea asta
evoluează şi ea în moduri felurite. În unele cazuri se
transformă în automatismul impus de cotidian
(serviciu-mîncare-curăţenie-copii-serviciu), în altele,
în dorinţa de a epata, dorinţă care a evoluat ulterior spre
un anumit prototip de cetăţean care emană generic kilograme de
prost gust. Însă, în cele mai multe dintre situaţii,
această tristeţe şi-a atins apogeul în mitocănie,
nesimţire, bădărănie. Iar aici se încadrează cu succes
acei cetăţeni care, atunci cînd îţi faci curaj să le
reproşezi ba că şi-au lăsat maşina cu săptămînile în
faţa casei tale, ba că au ascultat muzică toată noaptea la 2.000
W, ba că au aruncat gunoi menajer într-o grădină publică,
îţi replică plini de emfază „hai, dom’le, vezi-ţi de
treabă! Te pomeneşti că ţi-o fi cumpărat tac-tu’ stradă!“.
Evident, pus fiind în faţa unui
aşa peisaj dezolant, în calitatea ta de sociolog, antropolog,
jurnalist sau, şi mai simplu, de cetăţean scos din minţi, încerci
să faci ceva. Ba o plîngere la „vocea primarului“ – care
se materializează printr-o vizită de la doi domni speriaţi:
„N-avem domnişoară cum să vă ajutăm. Dar haideţi! Nu vreţi
totuşi să semnaţi că s-a rezolvat? Ca să nu avem probleme cu
şefu’ (n.r. – Domnu’ primar)!“ –, ba printr-un articol
într-un ziar, ba printr-o teză de licenţă pe o temă ca
„Marginali şi marginalitate în Bucureştiul european“.
Totul, condimentat cu speranţa ingenuă că, într-o zi
oarecare, cineva te va citi şi brusc „totul va fi bine“.
Neam! Văzînd că nimic nu are
validitate, stai singur în durerea ta şi încerci să
apuci problema mai academic. Priveşti înspre efecte şi
încerci în stil Sherlock Holmes să descoperi cauzele.
Îndrăznesc aici să propun o variantă. Oare lucrurile nu stau
atît de prost în Bucureşti sau, în genere, în
România, pentru că românii nu mai au eroi, pentru că nu
mai au modele, figuri care să îi inspire şi pe care, pur şi
simplu, să le urmeze în gesturi?
Să privim în jur. Cine sînt
eroii celor mai mulţi dintre oameni? Politicieni ambigui? Poate doar
Traian Băsescu să mai îndrăznească să spere la acest
titlu. Tinerele/tinerii frumuşele/frumuşei care nu fac nimic sau le
fac pe toate la un loc, în stilul „Cu ce te ocupi?“
„Păăăăi... eu sînt fotomodel, dar în timpul liber
cînt şi visez să fiu actriţă. Ah! Şi sînt studentă
la Comunicare“.
De oricît de mult optimism sau
deschidere ai vrea să dai dovadă, nu e greu să recunoşti că nu
ai pe cine să alegi pentru rolul de erou personal. România de
astăzi este departe de a-ţi oferi un Ahile postmodern. Sau, pentru
a parafraza structura eroilor lui Carlyle, un Odin, un Mahomed, un
Shakespeare, un Luther, un Rousseau, un Cromwell sau un Napoleon.
De ce neapărat un erou? Pentru că,
aşa cum scria Hegel atunci cînd îl declara pe Napoleon
ca fiind chintesenţa eroului modern, noţiunea în sine de erou
desemnează încarnarea, la nivelul unei culturi date, a
caracterului naţional şi, mai mult decît atît, a
spiritului unei vîrste istorice. Aşadar, eroul este, printr-un
raţionament cumva ciclic, simbolul lumii în care vieţuieşte,
dar totodată şi o persoană care are puterea de a se impune în
această lume. Eroul este aşadar o necesitate atemporală, care are
autoritatea charismatică de a schimba ceva.
Însă, la cum se prezintă
lucrurile în clipa de faţă, România pare a ne pune la
dispoziţie doar două variante. Prima: să speri în apariţia
unui erou anti-erou, întrupat într-un soi de vigilante,
adică un personaj care ignoră în genere principiile juridice
ale dreptului persoanelor, alegîndu-şi propria formă de a
face dreptate, toate acestea ca răspuns la lipsa de reacţie din
partea autorităţilor. A doua variantă: să te duci şi să îţi
cauţi eroii în altă parte.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters