OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am s-o iau mai pe ocolite. Netam-nesam, a ajuns sa-mi placa o piesa muzicala interpretata de Coldplay. Nu ca viata n-ar avea si surprize mai mari, dar cind m-am trezit ca o fredonez pe strada, la dus si in somn, m-am intrebat ingrijorat de ce. In fond, piesa care ma obseda, Talk, incepe cu aceeasi smiorcaiala monotona din toate cintecele lui Chris Martin. Vine insa refrenul, care schimba tot. M-au cuprins remuscarile. Fusesem nedrept. Imi lipsise rabdarea. Au scos ei trei albume la fel, dar, uite, cu hitul asta au dres-o. E altceva. E marea cotitura. E adevaratul Coldplay, perla ascunsa in scoica, fluturele iesit din larva. Ceva ma siciia, insa, un detaliu care simteam ca imi scapa... Si mi-am amintit. Citisem o cronica anul trecut, cind isi lansasera ultimul album.

Scria acolo despre un cintec construit pe o tema luata de la grupul german Kraftwerk, tema folosita ca un omagiu sincer. Ar fi trebuit sa ma prind, dar nu-i mai ascultasem din copilarie pe fondatorii muzicii electronice de larg consum. Talk e pur si simplu refrenul de la trupa Computer Love, dar facut pe chitara, nu pe sintetizator. Mi-a venit inima la loc. Pina la urma nu ma inselasem. Normal ca sunau mai bine Chris si flacaii lui, doar cintau piesa altora! I-am multumit in gind criticului. Primisem o informatie valoroasa. Nu era prima oara cind vedeam altfel lucrurile si nu era vorba doar de el, ci, in general, de publicatia la care scrie. Articolul aparuse in Sunday Times, in suplimentul de cultura. De care sint dependent. Fara doza saptaminala de lectura, nu mi-e bine.

- Paginile de cultura sint primele pe care le scot din tot mormanul
Sunday Times e ceea ce se cheama un „ziar de duminica“. Intelegi despre ce este vorba numai daca ai produsul in fata. Si in brate. L-am pus pe cintar: 1,4 kilograme. Costa o lira si 60 de penny – cit doua piini, sapte tigari sau jumatate din cel mai ieftin bilet de metrou. Aparent e un vraf de ziare (format mare) care inveleste un vraf de „suplimente“. Iarasi aparenta insala. Sunday Times e, de fapt, o colectie de reviste. Fiecare ar putea sta pe picioarele ei. Impreuna ele constituie un fenomen de presa: pe piata britanica e singurul duminical „serios“, care concureaza presa de scandal. Un succes care are printre ingredientele de baza si Culture. Asa se numeste, sec, revista de cultura din Sunday Times: 72 de pagini, in culori. Paginile de cultura sint primele pe care le scot din tot mormanul. Pentru ca tin cu cititorii.

Intii de toate: nu mint, nu vind cai verzi pe pereti. Apoi, nu ma judeca si nu ridica a lehamite din sprinceana fiindca n-am terminat (inca) lista de lecturi obligatorii. Nu se supara daca intii ma reped la cronicile de film, televiziune, radio, la topul vinzarilor de carti si la sectiunea de muzica pop. Au rabdare. Nu se enerveaza. Daca ma intereseaza, cumva, si lucrurile „grele“, ma asteapta. Fie sa citesc inca o data, cu atentie, fie sa vad si ce este pe pagina urmatoare. Dar numai daca ma intereseaza. Ma intereseaza?
Da. Aproape fara exceptie, articol de articol, comentariu de comentariu, cronica de cronica, revista e atit de bine scrisa – si ca stil si ca substanta – incit bucuria lecturii da la o parte orice prejudecati legate de subiect. E o zicala des pomenita pe la cursurile de jurnalistica: „nu exista subiecte neinteresante, ci doar articole prost scrise“.

Usor de zis, mai greu de facut. Oamenii de la Culture reusesc mereu sa lase impresia ca e usor. Cu cita truda, doar ei stiu. Exemplul cu trupa Coldplay e tipic. Un rind dintr-un articol intreg, dar informatia nu fusese „aruncata“ intimplator. E un grup care domina piata, au enorm de multi fani. Succesul lor e un fenomen care nu poate fi ignorat. Trebuie inteles si comentat. Din cit mai multe unghiuri.
Ca e vorba despre muzica pop sau de balet, literatura sau design vestimentar, arta plastica sau radio, arhitectura sau televiziune, tot ce incape sub umbrela numita „cultura“ are parte de acelasi tratament. Viziunea nu e niciodata ingusta, diafragma e intotdeauna deschisa la maximum. Bunaoara, n-am vreo pasiune deosebita pentru opera, dar am citit pe nerasuflate citeva articole in care, pe linga cronicile propriu-zise, se comenta istoria de-barcarii unui director artistic, prin comploturi de culise si tradari, totul culminind cu un veritabil puci. In acel caz, Machiavelli ar fi fost, cu siguranta, mindru.

- Criticile publicate pot face diferenta dintre succes si esec
La fel, arhitectura nu e chiar prima pe lista mea de prioritati, dar am vrut sa aflu de ce dureaza atit renovarea curtii interioare de la British Museum. Articolele m-au facut asa de curios, incit, imediat dupa inaugurare, am mers sa vad ce a iesit. Am ramas acolo vreo trei ore. Pe de o parte, cucerit de ceea ce vedeam. Pe de alta, incercind sa pricep ce-o fi fost in mintile celor care, ani de-a rindul, au incercat cu incrincenare sa opreasca proiectul, sustinind ca va mutila iremediabil venerabilul edificiu. Probabil, aceeasi minte ingusta a celor care au spus ca London Eye, marea roata amplasata in crucis cu Big Ben, va fi un „furuncul pe obrazul Londrei“.

Intre timp, London Eye a devenit un motiv de mindrie nationala, ca si curtea interioara de la British Museum.
Sa nu va ginditi cumva ca echipa de la Culture analizeaza si da verdicte numai „la rece“. Nici vorba. Daca le place o spun cu simtire, daca nu, si mai abitir. O fac insa cu eleganta si cu umor. Ce-i drept, in situatii extreme, mai dau cu bita. Si de necaz si de bucurie. Citeva mostre. Teatru: „Fugiti si nu va uitati inapoi“ sau „o piesa atit de proasta, ca mi s-a facut frica“. Televiziune: „O emisiune ca rigiitul dupa peste afumat“ si inca: „stiva de gunoi“. Literatura: „Cartea are mai multe defecte, nu pe ultimul loc este faptul ca nimeni n-ar avea de ce sa o citeasca“. Design vestimentar: „In mare voga sint gentile de prost-gust la preturi exorbitante. Sfatul nostru e sa cumparati imitatii: sint mult mai ieftine si se rup imediat“. Pictura: „Autorii seamana cu doi betivi care sar la bataie numai cu galigani de doua ori mai mari ca ei. Tablourile transmit un mesaj similar“. Derutant, poate, dar ultimul citat e dintr-o cronica pozitiva.

Oricum, dincolo de unele excese de limbaj, important e daca verdictul e justificat sau nu. Iar cei de la Sunday Times au intotdeauna grija sa spuna clar si cu argumente de ce le place un spectacol sau o carte. Nu balmajesc, nu evita sa fie transanti. Raspunderea e uriasa: criticile publicate pot insemna diferenta dintre succes si esec. Piata culturala e printre cele mai mari din lume, oferta e masiva si foarte diversa, iar concurenta e cu atit mai crincena. Adesea, esecul inseamna faliment. Inclusiv pentru suplimentul de cultura al unui mare saptaminal ca Sunday Times. Din acest motiv, daca nu esti cinstit si drept in diagnostice, iti pierzi cititorii. Sunday Times este o publicatie care traieste din ce incaseaza. Daca scade tirajul (in medie – 1,3 milioane de exemplare), reclama fuge la altii. Paginile de cultura nu sint un moft al editorilor, subventionat din incasarile totale ale revistei. Ele trebuie sa contribuie la succesul comun. Suplimentele care au pierdut cititori au fost in cel mai fericit caz reduse la citeva pagini si comasate. Daca nu au fost de-a dreptul suprimate. Culture ramine o prezenta solida, saptamina de saptamina. Publicul britanic are nevoie de evenimente culturale, dar vrea si o privire care sa-i spuna ce e bun sau prost, ce merita vazut sau ignorat. Sunday Times are un singur atu: credibilitatea. Un atu pe care nu-l pierde.

- Afli si despre lucruri care in general nu te pasioneaza
Cronicile sint cronici, nu polemici, nu pamflete. Citesti si te lamuresti, sint cinstiti, sint limpezi, nu sint neaparat neutri, isi includ propriile opinii, propriile convingeri estetice si politice, dar nu omit sa spuna ce nu le convine si de ce. Nu „demoleaza“, nu jignesc, nu practica „atacul la persoana“. Le place, spun de ce – nu, la fel. Exista un ton civilizat, elegant, cu umor, cu ironie, cu metafore geniale, dar nu sint niciodata ieftini, triviali, cu spume la gura (nu cred sa fie altfel nici in Romania, de altminteri). Calitatea strict literara a cronicilor, pe orice tema, e excelenta. E o delectare sa le citesti, indiferent de domeniu: fiind atit de bine scrise, te atrag sa afli si despre lucruri care in mod normal nu te pasioneaza. De pilda, nu stiu ce disputa intre scoli estetice devine ca un film de suspans, iti povestesc despre protagonisti, definesc conceptele concis, clar si accesibil, articolul e o naratiune impecabila, distingi imediat intriga, conflictul. Discutiile strict teoretice, aride, sint pentru revistele specializate, cu circulatie foarte restrinsa. In revistele de cultura „generale“, toate articolele se consuma cu placere.
Din pozitia consumatorului de cultura, ei sint cei care te lamuresc asupra „produsului“, ca e carte, film, disc, expozitie, concert, cronica de arhitectura, toate concura sa-ti faci o imagine generala despre lumea culturala.

- Volumul productiei si diversitatea sint uriase in comparatie cu Romania
Te fac curios, chiar cind verdictul e negativ. Nu evita nici un domeniu, nici un gen, tot ce e important, e o tendinta noua in literatura, reactioneaza imediat, fara persiflari, fara nervi, fara idei preconcepute. A aparut un nou „gadget“ care ia mintile tineretului, explica imediat, dau detalii, sint atenti la impactul asupra pietei si, din acest motiv, sint precisi, curajosi si directi. Citesti cronica, iei cartea. Citesti cartea, vezi daca te-a indus sau nu in eroare cronica. De cele mai multe ori, raspunsul e nu. Asa ca, saptamina de saptamina, iei revista ca sa stii ce noutati merita sa citesti, vezi, asculti etc. Diferenta e piata in sine – volumul productiei si diversitatea sint uriase in comparatie cu Romania. Fiind atit de multe produse, singur nu ai timp (si nici bani) ca sa treci prin toate, asa ca iti trebuie un „ghid“, iar Sunday Times este unul dintre cele mai apreciate.

Nici un critic nu e infailibil, rateurile sint inevitabile, dar sint exceptiile de la regula. Uneori, nici macar o cronica negativa nu e un obstacol, cu conditia sa dea destule informatii, sa aduca argumente, sa explice. De pilda, History of Violence, filmul lui David Cronenberg, nu i-a placut unui critic. Omul e fanul productiilor horror-SF cu care si-a facut faima Cronenberg. Criticul nu si-a ascuns dezamagirea ca regizorul canadian a facut acum o poveste cu gangsteri. Articolul mi-a spus insa suficient ca sa ma convinga sa merg la cinema. Sala a fost plina. E printre filmele care mi-au placut cel mai mult de vreun an incoace. Avem gusturi diferite, dar criticul a fost cinstit – si cu el, si cu mine. Ce poti cere mai mult? Nu mare lucru. Doar ca suplimentul de sport sa fie la fel de bun. Iar prea departe nu e, numai ca tot paginile de cultura le citesc mai intii. Cam de-asta citesc Sunday Times.