Este destul de greu să consideri eseul
lui Daniel Vighi Onoarea şi Onorariul – după cum remarca şi
Bianca Burţa-Cernat, în paginile Observatorului cultural (nr.
137 ) – un eseu monografic sau, pur şi simplu, o carte de critică
sau de istorie literară. Cartea face parte, mai degrabă, din seria
de studii imagologice cu care scriitorul şi eseistul bănăţean
ne-a obişnuit începînd cu Tentaţia Orientului şi pînă
la Lumea la 1848. Studii imagologice în care eseistul este tot
timpul secondat de un scriitor foarte abil în utilizarea
mijloacelor retorice, dar şi de un polemist foarte actual, preocupat
de contemporaneitate.
Nu aflăm foarte multe despre Slavici
din acest eseu, iar cei care vor căuta aşa ceva vor fi oarecum
dezamăgiţi. E adevărat că foarte puţină lume mai caută ceva,
orice despre Slavici, însă a vedea în eseul lui Daniel
Vighi o „remarcabilă desţelenire critică“, precum subliniază
Cosmin Ciotloş în România literară (nr. 32), mi se pare
o exagerare. Mă îndoiesc profund că acest volum va fi
considerat o piatră de hotar în ceea ce priveşte receptarea
critică a lui Slavici. Şi nu neapărat pentru că nu ar merita, ci
pentru simplul motiv că autorul nu pare a fi interesat de opera
acestuia. De asemenea, nu cred că, în lipsa acestui studiu,
Slavici ar rămîne singurul dintre marii clasici „prizonier
al epocii sale“, după cum consideră Cosmin Ciotloş.
Joc al autorului, derutant pentru
cititori
Dar dacă scopul cărţii lui Daniel
Vighi nu este cercetarea operei scriitorului transilvănean, atunci
care ar fi acesta? Trebuie să recunoaştem că însuşi autorul
este destul de confuz în ceea ce priveşte informaţiile pe
care ni le oferă. Studiul poartă subtitlul Eseu monografic, coperta
a patra ne spune că are în vedere „analiza specificităţii
prozei bănăţene aşa cum s-a arătat în romanul Mara şi în
povestirile Popa Tanda, Budulea Taichii“, iar la pagina 20 aflăm
că „literatura lui Ioan Slavici poate dezvălui resursele
culturale ale capitalismului popular de azi...“. Trebuie să
admitem aşadar că e greu să ajungi la o concluzie din aceste
afirmaţii. Însă nu vom urmări aceste contradicţii şi nici
nu cred că ar fi bine să le taxăm drept contradicţii: pot
constitui, pur şi simplu, un joc al autorului, derutant pentru
cititor, e adevărat, un joc al paratextului care, într-un
final, devine chiar plăcut, născînd întrebarea oarecum
detectivistă: despre ce este, domnule, cartea asta?
Şi, citind-o, chiar aflăm. Slavici,
într-adevăr, este un simplu pretext. Iar Andrei Terian (Ziarul
de Duminică, nr. 41), cînd îl critică pe Vighi cu
foarte mult aplomb şi academism pentru subţirimea proiectului
critic, e un pic naiv crezînd că are de-a face cu un text
critic pe care îl poţi judeca remarcînd, de exemplu,
confuzia dintre lumea ficţională şi realitatea reflectată sau,
cum bine spune dumnealui, refractată de aceasta. Miza cărţii este
alta, iar Slavici nu face decît să legitimeze proiectul
general ce constă într-o apologie a capitalismului liberal şi
a culturii bănăţene ca reprezentantă a acestui capitalism. Mai e
vorba în carte şi de rostul literaturii în societatea de
astăzi, şi de falimentul construcţiilor sociale utopice, de
supermarketuri şi buna lor funcţionare, şi de o mie de alte
lucruri.
Teza principală a lui Vighi ar fi
aceea că operele lui Slavici reflectă trecerea, în cadrul
societăţii bănăţene, de la ideea de status moştenit, specifică
unei societăţi medievale, strict ierarhizate, la o perspectivă
asupra statusului social ca status dobîndit, ceea ce presupune
lipsa unei ierarhizări stricte şi o mobilitate socială mai
dezvoltată, bazată pe ideea de competiţie. Astfel, elementele ce
determinau poziţia socială a unui individ sînt acum
negociabile, şi nu fixate prin tradiţie: Mara, româncă şi
femeie văduvă, poate ocupa un loc important în societate din
moment ce dobîndirea de bunuri economice îi este
deschisă, iar prin asta, statutul său social poate fi schimbat.
Diferenţa propusă de sociologia clasică, weberiană, dintre cele
două tipuri de status îi permite lui Daniel Vighi să facă o
apologie deschisă a societăţii moderne, capitaliste, ce duce la
relativizarea unor elemente identitare precum etnicul, elemente ce nu
mai funcţionează acum ierarhizant. De aici şi multiculturalismul
implicit al societăţii bănăţene, aşa cum o vede Daniel Vighi,
în care elemente de status, precum poziţia socială, sînt
deschise negocierii.
Putem înţelege astfel de ce
cartea se transformă într-o carte-manifest, în care
autorul îşi exprimă mai mult decît deschis principiile
liberale, democrate, multiculturale bănăţene în opoziţie cu
acel „capitalism de cumetrie“ al regăţenilor.
Există un întreg eşafodaj
retoric pentru acest lucru. Vorbind despre valoarea pozitivă a
banului în opoziţie cu o percepţie romantică potrivit căreia
bunăstarea materială nu poate fi subiect artistic decît dacă
este demonificată, sub forma unor Dinu Păturică sau Tănase
Scatiu, Daniel Vighi are un soi de atitudine de predicator al unor
valori care, după cum recunoaşte şi el, nu se vor predicate.
Autorul începe brusc şi retoric: „Textul care urmează este
un codex al monetarismului de folosinţă individuală, un testament
al micului capitalism tîrgoveţ către viitorime, un Abecedar
al devenirii întru, ca să vorbim în felul filozofului,
bunăstare“. Iar după aceea urmează citatul din Slavici care
sprijină aceste afirmaţii, un citat din lucrarea unui specialist,
care are acelaşi rol, o referire la Simmel şi, spre surprinderea
mea, un citat lung din cartea lui Michael Phillips, din seria „Do
it yourself“. Tot acest periplu printre opiniile „specialiştilor“
nu are neapărat un rol de argumentare; autorul urmăreşte să apere
o anumită atitudine faţă de bani, într-o manieră
asemănătoare cu aceea a lui M. Phillips. După aceea urmează o
investigaţie a felului în care paremiologia reflectă
atitudinea sănătoasă faţă de valorile monetare: există exemple
de proverbe englezeşti, franţuzeşti din Banatul istoric, e inclus
şi Anton Pann. Pentru ca, în final, cu o întoarcere
înapoi la fel de bruscă, dar savuroasă, la lectură, să se
revină la un M. Friedman.
Dincolo de „simpla literatură“
După cum vedem, chiar bibliografia
critică a lui Daniel Vighi poate fi inclusă în acest sistem
retoric complicat pe care autorul îl pune la punct. Ea are fie
rolul de a etala opinia „specialistului“, cum ar fi cartea lui
William Ury Dincolo de refuz. Ghid al negocierilor cu parteneri
dificili în viaţa socială, în politică, în
afaceri, în producţie, cultură şi învăţămînt,
în relaţii cotidiene, în familie, în relaţii
intime, fie, iar acest lucru este mult mai important, pe acela de a
repune în circulaţie o tradiţie intelectuală a
liberalismului politic. Şi mă refer nu numai la autori precum
Friedman, I. Berlin, Hayek, von Mises, care, în tradiţie
americană, ar aparţine libertarianismului de-a dreptul, ci şi la
autori precum Max Weber, Richard Rorty sau Zigmunt Bauman, de un
liberalism mai apropiat de social-democraţie. Ceea ce îi leagă
pe toţi aceşti autori şi îi face dragi lui Daniel Vighi este
mai mult decît o viziune politică, e un soi de etică
implicită a construcţiilor teoretice, bazată pe ideea unui
meliorism lipsit de iluzii şi de viziuni utopice, pe acea crooked
timber of humanity despre care vorbeşte Isaiah Berlin şi pe care
Daniel Vighi o găseşte reflectată într-un empirism popular
„căruia poporanii, deşi nu l-au însuşit de la Oxford, i-au
aplicat consecvent principiile metodologice“.
Miza acestei cărţi ţinteşte dincolo
de „simpla literatură“. E vorba, pur şi simplu, despre o
viziune asupra societăţii ca societate democratică, liberală,
deschisă şi încrezătoare. Viziune pe care o împărtăşim,
la fel ca şi pasiunea lui Daniel Vighi pentru oameni ca Isaiah
Berlin. Întrebarea noastră nu are de-a face cu aceste valori,
ci cu construcţia retorică ce le susţine şi care, la o primă
vedere, pare să le contrazică.
În analiza nuvelei Popa Tanda,
Daniel Vighi pare a prelua, de exemplu, sensul prim, evident al
povestirii: „Una este vorba despre faptă, alta fapta însăşi“.
Iar de aici, printr-o turnură de frază aproape imperceptibilă,
ajungem, fireşte, la problema propagandei şi a despărţirii faptei
de vorbă în numele unor principii abstracte, oricît de
bine intenţionate ar fi ele (fie că este vorba de preotul lui
Slavici ori de propaganda oficială a sistemelor totalitare):
„victimele stahanovismului şi ale muncii butaforice sînt tot
atîtea victime ale demagogiei, ale vorbei care nu se întîlneşte
cu viaţa şi cu faptele ei“. Concluzia ar fi că, în locul
unor construcţii retorice, teoretice, stăpînite de demonul
verbului, ar trebui să fim mult mai atenţi la practica de zi cu zi,
la întîmplările banale ale mediului în care trăim,
la practicile propriului nostru mediu social şi cultural. Pe scurt:
ar trebui să ne vedem de treburi. Acesta ar fi unul dintre
principiile empirismului popular pe care îl întrupează
Mara şi pe care îl propune Daniel Vighi.
Or, cartea sa greşeşte tocmai în
acest punct. Încercînd să ne facă să ne ferim de
retorismul verbalizant al ideologiilor de orice fel, al proiectelor
utopice, încercînd să ne facă să ne ferim mai ales de
atracţia indefinibilă pe care retorica unor astfel de construcţii
o are asupra noastră, Daniel Vighi nu pare a face altceva decît
să creeze un alt obiect spre care să ne îndreptăm acestă
atracţie indefinibilă. Nu în interiorul practicilor banale,
de zi cu zi, ale criticii sau ale istoriei literare ne duce cartea
sau înspre acele activităţi mic-burgheze ale acestor
instituţii literare; ci într-o cu totul altă direcţie, care,
din păcate, pare a veni în contradicţie tocmai cu principiile
formulate şi atît de intens apărate. Ceea ce pare a fi uitat
în carte este faptul că liberalismul acesta al empirismului
oxfordian are şi el propriile sale retorisme, dintre care tocmai
acest jurămînt de sărăcie în ceea ce priveşte
principiile tari ale construcţiilor sale teoretice este, probabil,
cel mai important. E de ajuns să citim unul dintre eseurile lui
Berlin sau ale lui Rorty pentru a vedea acest lucru. E vorba tot de
un retorism, însă de un retorism mai puţin flamboaiant decît
cel din Onoarea şi Onorariul, chiar dacă sau poate chiar pentru că
ideile propuse sînt aceleaşi.
Ideal etic şi social democratic
Părerea mea este că, dacă Daniel
Vighi s-ar fi menţinut în interiorul banalităţii criticii
literare, în interiorul practicilor „meşteşugăreşti“
ale acesteia (pentru a relua discuţia despre Naţl şi etica muncii
deschisă în carte), rezultatul ar fi fost mult mai vizibil,
tocmai în direcţia promovării acestui ideal liberal,
capitalist şi empiric atît de folositor. Cum spune şi el,
„dincolo de marile idei stau pitite fapte ignobile“, şi mi se
pare că trebuie evitat a face din liberalismul democrat o altă mare
idee.
Spun asta pentru că eventualul subiect
al monografiei sale critice, şi anume Ioan Slavici, chiar poate
oferi ocazia unei astfel de evaluări a literaturii din perspectivă
economică, socială, însă asta înseamnă luarea în
serios şi a meşteşugului breslei critice. Nuvelele autorului român
şi Mara se bazează pe un ideal etic şi social democratic. E vorba
de epopeea burgheză imaginată de Slavici, de viziunea
utopic-democrată asupra oraşului transilvan, de democratizare a
prozei româneşti odată cu Novele din popor. Subiecte despre
care a vorbit Magdalena Popescu (Slavici, Cartea Românească,
1977), dar care pot fi şi trebuie reluate şi altfel. Raportul
dintre individ şi social la Slavici poate fi privit şi din
perspectiva unei utopii democrate, în care individul este
sprijinit de societate şi, aşa cum spune autoarea celui mai bun
studiu despre Slavici (după părerea mea), „acesta e principalul
temei al încrederii sale“. Imaginea plastică a acestei
viziuni idilice asupra socialului, pe care o sprijină Vighi, este
oraşul multicultural, vesel, burghez şi prosper al marilor
sărbători religioase. La fel, cred că ideile liberale ale lui
Daniel Vighi şi ale noastre ar avea mai mult de cîştigat dacă
s-ar analiza textura narativă a Marăi, în care diverse voci
se împletesc, într-o confuzie de care fiecare încearcă
să profite pentru a cîştiga încrederea cititorului,
într-un complex proces de negociere, ce duce de la ironie la
patetism, la fel ca-n piaţa unde eroina îşi desface marfa.
Credem că aceste analize, narative sau
nu, însă mici şi specifice unei comunităţi restrînse
de critici care, precum Naţl sau Popa Tanda, îşi fac treaba,
ar fi dat rezultate mult mai bune şi ar fi salvat acest liberalism
democrat sărac în pretenţii, dar atît de folositor
acum, de la a deveni o altă mare idee.
Democraţia e posibil să includă şi
ea un germene de utopie, de retorism (iar cartea lui Daniel Vighi o
demostrează pe deplin), de altfel, oricînd necesare. Iar
Slavici pare a şti lucrul acesta mult mai bine decît noi şi
decît autorul timişorean. O demonstrează idilismul său şi
acele vorbe de la sfîrşitul nuvelei Budulea Taichii. Altfel,
cum ai putea să iei în serios şi, mai ales, să nu iei în
serios aceste cuvinte ce aparţin nu ştim cui (iar această
atribuţie îi revine naratologului): „Tu, Doamne, cu
nemărginită înţelepciune ai întocmit lumea şi
frumoasă ne-ai lăsat-o nouă locaş de vieţuire!“.
––––––––––––––
Dan CÎrjan este student în
anul al III-lea la Facultatea de Litere, Universitatea Bucureşti.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters