OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Faptul că un intelectual autoidentificat drept conservator, care propovăduieşte piaţa liberă laolaltă cu credinţa în Dumnezeu, stă astăzi în apărarea artei tinere ultraradicale ar trebui înregistrat drept unul dintre paradoxurile Tranziţiei. Chiar în absenţa unor detalii legate de cei trei autori care expun la New York (cărora le cunoaştem doar pseudonimele: Linda, IRLO şi Marwan), este ştiut că street art este o formă de anarhism care, deşi în general nebuloasă, ştie exact că detestă „capitalismul global“. Aş paria, de exemplu, că, prin căluţul rozaliu cu un os în fund şi cu o mică zvastică pe fesă, ce ne-a fost arătat pe toate canalele, se intenţionează revelarea şi înfierarea cinismului fără margini din spatele unei presupuse apologii a consumismului, care ar încerca să ne convingă că „totu-i vis şi armonie“. Ceea ce nu are nici o legătură cu extremismul de dreapta, ci reprezintă doar o preluare a nemuritorului (se pare) clişeu şaizecişoptist al cripto-nazismului, pe care s-ar articula în mod fatal „societatea de consum“ şi, în sens mai general, „capitalismul“.

 

Cei trei tineri români reunesc, asemenea colegilor lor de idei de pe toate meridianele, o reală inteligenţă artistică şi o foarte simpatică prospeţime a expresiei, cu idei năstruşnice despre cum funcţionează economia şi cu fantezii ceţos-milenariste, psihedelico-cheguevarriste, despre egalitate şi justiţie. Cunoscătorii vor fi detectat, de altfel, în titlul expoziţiei, Freedom for lazy people, ecoul, probabil inconştient, preluat prin mai multe rînduri de intermediari, al unui text celebru din 1880: manifestul admiratorului şi ginerelui lui Karl Marx, Paul Lafargue, intitulat Le droit à la paresse.

 

 

Pe de altă parte, forma de artă despre care discutăm este un simptom destul de evident pentru ceea ce sociologul Peter Berger numea, încă din anii 1960, „piaţă a religiilor“ sau „religie à la carte“. Văzînd în secularizare blocarea accesului religiilor, fie ele şi „naţionale“, la mecanismele de coerciţie ale statului (altfel spus: nici un cult nu se poate baza pe poliţie ca să oblige pe cineva să-şi îndeplinească îndatoririle religioase), Berger arată că de aici se naşte o situaţie de liberă competiţie. Aceasta este mult mai greu perceptibilă în societatea românească, „retradiţionalizată“ (re-pravoslavnicizată) brusc şi masiv după prăbuşirea comunismului. Dar românii care au acum 20 de ani (adică generaţia artiştilor aflaţi în discuţie) trăiesc mai degrabă în patria globală a internetului. Astfel încît lumea largă (şi, în acelaşi timp, spaţiul propriei lor conştiinţe) li se înfăţişează ca o piaţă în care toate cultele imaginabile îşi deschid prăvălia, într-o fermentaţie care poate fi percepută, uneori, ca o sărbătoare grandioasă a unităţii în diversitate, alteori, ca o catastrofă, ca un amestec aleatoriu şi înspăimîntător. De aici senzaţia unei detaşări suverane în raport cu simbolurile propriei tradiţii religioase şi cu cele ale tradiţiilor religioase în general. E vorba despre sentimentul că acestor simboluri li se poate schimba în orice fel contextul, că pot fi combinate fără restricţii, fie pentru ca, în acest fel, să se critice „marşandizarea“ credinţei (ca în imaginea, insistent repetată la televizor, a unui rabin condus într-o limuzină de elefantul Ganesha, colorat, din nou, în roz), fie pentru a exprima o căutare pe cont propriu a autenticităţii spirituale, care îşi ia reperele de oriunde le găseşte.

 

Aşadar, anarhismul milenaristo-anticapitalist şi mistica radical-personalistă şi heterodoxă a „artei stradale“ nu consună în nici un fel, nici emoţional, nici intelectual, cu vederile conservatoare ale directorului ICR. După cum ştim, Horia-Roman Patapievici pledează pentru compatibilitatea dintre valorile fondatoare ale tradiţiei religioase locale şi raţionalitatea modernă, fie aceasta birocratic-administrativă, ştiinţific-tehnologică sau a economiei de piaţă (o perspectivă, de altfel, perfect onorabilă, atîta timp cît se înţelege pe sine ca una dintre configurările, în mod necesar plurale, ale modernităţii româneşti). Iată de ce, în calitate de particular, dînd curs impulsurilor şi gusturilor sale, dl Patapievici ar fi trebuit să se detaşeze de expoziţia de la New York cu o energie cel puţin egală cu aceea pe care a cheltuit-o, de exemplu, în ridiculizarea iniţiativei dlui Emil Moise de a cere să se ia în serios principiul separării Bisericii de Stat, prin interzicerea etalării simbolurilor religioase în şcolile publice.

 

Cu toate acestea, dl Patapievici înţelege, iată, să separe clar credinţele şi înclinaţiile sale de misiunea pe care şi-o defineşte ca director al ICR. Iar acest comportament nu vădeşte nici inconsecvenţă, nici oportunism. Dimpotrivă, este o dovadă de responsabilitate şi de discernămînt. Dată fiind autonomia institutelor culturale din străinătate, este evident că directorul ICR nu a iniţiat el însuşi proiectul expoziţiei de la New York. Dar a avut cu siguranţă un rol în desenarea instituţiei, astfel încît o asemenea autonomie să devină reală şi funcţională. În primul rînd, dl Patapievici s-a străduit să ilustreze etosul ideal, impersonal şi stoic, al birocraţiei raţionalizate, care obligă funcţionarul să se dezbrace de preferinţele proprii pentru a deveni servitorul voluntar al interesului public. În acest sens, directorul ICR a construit un sistem coerent de delegare a competenţelor. În al doilea rînd, a încercat să respecte ideea, pe care a susţinut-o mereu, că, pentru a deveni corecte şi eficiente, instituţiile publice trebuie să se apropie de logica sănătoasă a comerţului. Pentru aceasta, şi-a propus să orienteze oferta ICR nu spre gusturile şi nostalgiile româneşti, interne sau externe, ci, în primul rînd, spre cererea publicului din ţările şi culturile cu care vrem să ne punem în relaţie. În al treilea rînd, acţiunile sale au ilustrat, cel puţin în principiu, tendenţial, ideea că viaţa intelectuală este, de fapt, o piaţă a ideilor şi a formelor de autoexprimare. Programele ICR au încercat să promoveze diversitatea creaţiei artistice româneşti drept o valoare în sine. Din această perspectivă, atacul la adresa capacităţii instituţiei de a reprezenta „identitatea“ românească, bazat pe exemplul izolat al expoziţiei de la New York, este rău intenţionat şi non-inteligent. Valoarea de reprezentativitate poate fi judecată doar în contextul mai larg al politicilor de „gestiune a diversităţii“ conduse de ICR.