De ce iubim femeile

Minunea timpului trăit, Din corespondenţa Monicăi Pillat şi a lui Lily Teodoreanu cu Pia Pillat

Autor: Antonio PATRAŞ | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

A apărut un nou volum, Minunea timpului trăit (Humanitas, 2010), al treilea din seria tulburătorului epistolar al familiei Pillat, după Biruinţa unei iubiri (corespondenţa dintre Dinu şi Nelli Pillat) şi Sufletul nu cunoaşte distanţele (culegere dedicată integral Piei Pillat). Opul adună la un loc epistolele Monicăi şi ale Ştefanei (Lily) Velisar-Teodoreanu către Pia Pillat, pe care prefaţatorul ediţiei, Horia-Roman Patapievici, o consideră fără ezitări drept „una dintre cele mai frumoase voci din literatura română“.

Minunea timpului trăit, Din corespondenţa Monicăi Pillat şi a lui Lily Teodoreanu cu Pia Pillat , Ediţie de Monica Pillat, Lily Teodoreanu, Prefaţă de Horia-Roman Patapievici, Editura Humanitas, Colecţia „Convorbiri/ Corespondenţă/Portrete“, 2010, 288 p.

Bine, bine, dar ce a scris propriu-zis Pia ca să merite asemenea, tuşantă, apreciere? Din scurta notiţă biobibliografică ce escortează corpusul de scrisori, aflăm că, în ciuda talentului său precoce, fiica poetului de la Florica a semnat doar nişte texte răzleţe, o sumă de povestiri şi poeme nu mai mult decît onorabile, plus două romane cu caracter autobiografic, apărute la intervale mari de timp (primul, Zilnic începe viaţa, datează din 1937-1938, iar celălalt, The Flight of Andrei Cosmin, vede lumina în 1972, în exil, fiind publicat sub pseudonim). Evident, prea puţin pentru a vorbi de o carieră de scriitor în adevăratul sens al cuvîntului. Dar vocea acestei femei admirabile se va face auzită în toată splendoarea, dincolo de spaţiul mort al literei tipărite, în lumina vieţii care se vieţuieşte, acolo unde frumuseţea morală şi dragostea de aproapele ridiculizează egoismul meschin al condeierului dornic de afirmare.

Din fotografii, ne priveşte ghiduş o făptură mărunţică, argint-viu, cu ochii ca două mărgele negre şi cu nasul în vînt. Vestimentaţia lejeră, băieţească îi dă un aer rebel, iar chipul ei tineresc, delicat în mod natural, fără ajustări cosmetice, degajă o senzualitate subtilă, de femeie deşteaptă, care ştie ce vrea. Acelaşi firesc, cu un strop de blîndă melancolie, îl respiră făptura Piei şi la bătrîneţe, aşa cum o surprinde aparatul de fotografiat pretutindeni, la cottage-ul ei din Wales, înconjurată de cîini şi pisici, în familie, lîngă Dinu şi Nelli, lîngă Monica şi Nic, ori sus pe munte, în bătaia aspră a vîntului, la Durău. Văzînd de ce e în stare, prietenele o îndemnau întruna la scris, dar ea obişnuia să spună mereu că i-a plăcut mai mult să trăiască. Şi ce viaţă a avut această minunată femeie!...

Sufletul nu cunoaşte distanţele

Căsătorită devreme (la 18 ani) cu un aviator, Ilie Arapu, Pia se îndrăgosteşte ulterior de prietenul acestuia, Mihail Fărcăşanu, şi părăseşte domiciliul conjugal. Familia nu e de acord cu gestul iresponsabil şi o reneagă un timp, pînă cînd cei doi vor consimţi la jugul matrimonial, intrînd din nou în rîndul oamenilor respectabili (se pare că judecătorul cel mai intransigent al fetei a fost chiar mama sa, Maria Pillat-Brateş, femeie cu un temperament afin, obişnuită însă a-şi stăpîni, cu aristocratic orgoliu, firea năvalnică – vezi observaţiile Monicăi Pillat despre pictura bunicii). Ani buni de acum înainte, Pia va trăi în umbra omului drag, bărbat inteligent, cu multiple talente, cunoscut lider al tineretului liberal şi unul dintre cei mai influenţi oameni politici din epocă. Ameninţat cu moartea, Mihail Fărcăşanu găseşte adăpost la Ionel şi Lily Teodoreanu (naşii de cununie ai lui Dinu şi Nelli), pentru ca mai apoi să părăsească ţara în nişte împrejurări dramatice, evocate în romanul de mai tîrziu al soţiei sale (Pia a avut un rol decisiv în evadarea aceasta, graţie trecerii de care s-a bucurat pe lîngă agentul secret şi diplomatul britanic Ivo Porter). În exil, soţii Fărcăşanu au stat la Roma şi Paris, mai apoi la New York, pînă cînd (ironia sorţii!) Mihai se îndrăgosteşte de Louise, prietena Piei, văduva ambasadorului SUA în România. După cum ne informează schiţa biografică din capul volumului, nefericita femeie nu a putut suporta echivocul unui „menaj în trei“ şi-şi va părăsi soţul, totuşi fără a-i purta pică, păstrînd în continuare legătura cu familia lui. Se recăsătoreşte cu un medic englez, Anthony Edwards, pe care izbuteşte să-l vindece de melancolii şi depresii. Practică diverse meserii ocazionale, uitînd de propria carieră, iar după moartea celor apropiaţi (părinţii, fratele, soţul), se dedică acţiunilor caritabile, pînă cînd, cu puterile împuţinate, nemaifiind în stare nici măcar să compună scrisori (singura ei alinare), se retrage într-un sanatoriu din sudul Angliei, mîngîiată doar de minunea timpului trăit şi de gîndul că sufletul nu cunoaşte distanţele.

Pia şi-a pus talentul în viaţă, nu în cărţi. Aşa se face că, neavînd norocul să o cunoşti, nu-ţi rămîne decît să-i citeşti corespondenţa care păstrează nealterat palpitul autentic şi viu al fiinţei sale, fără adaosuri de prisos şi fără „literatură“. Nu întîmplător, cînd deschide plicul cu scrisul acela caligrafic, ordonat „ca un text muzical“, Lily Teodoreanu simte emoţia de a fi intrat în contact cu prezenţa concretă a prietenei de departe („îmi sună şi cîntă în inima mea înainte să îl descifrez“). Pentru că, într-adevăr, şi atunci cînd tace, vocea Piei se aude mereu, modelînd ca un tainic ecou sufletul şi discursul îndrăgostit al celor două prietene.

Între viaţă şi scris

Scrisorile Monicăi, tînăra admiratoare a mătuşii din străinătate, acoperă o perioadă foarte mare de timp (1957-1997), fapt ce ne oferă prilejul de a urmări etapele devenirii interioare a unei femei din aceeaşi nobilă plămadă sufletească, dar mai interiorizată, cu o înclinaţie ceva mai accentuată către reverie şi speculaţie. Propensiunea artistică, moştenită prin gena paternă, nu se manifestă la fel de genuin precum în cazul Piei, însă e de la început mai acaparatoare, trădînd ulterioare complicaţii existenţiale şi o psihologie mai tulbure, frămîntată de impulsuri contradictorii. Iată o formidabilă intuiţie transcrisă în ianuarie 1963 (la doar 15 ani!): „Mă gîndeam că viaţa este ca un lut pe care-l modelezi, dîndu-i o interpretare proprie. Cînd ştii să însufleţeşti lucruri de nimic, în aparenţă, şi să le dai o strălucire, pe care poate n-au avut-o niciodată, găseşti fericirea“. Aşadar, scopul suprem al vieţii îi pare Monicăi a fi (se putea altfel?) fericirea, la care nu ar avea acces decît creatorul, omul capabil să „însufleţească lucrurile“ şi să le dea strălucire. Curînd, totuşi, sufletul gingaşei copile va începe să vibreze la alte chemări, mai fireşti, ce aduc fericirea înapoi la izvor, în matca de acum previzibilă a destinului feminin, pe traiectoria fatală a iubirii necondiţionate şi a jertfei de sine. „Cred că cei mai fericiţi oameni sînt cei care pot iubi cu toată fiinţa lor“, mărturiseşte Monica într-o scrisoare din septembrie 1965, pentru ca, doi ani mai tîrziu, imperativul moral să-şi spună deja cuvîntul, în detrimentul egoismului instinctiv („N-aş vrea să calc niciodată peste alţii ca să fiu fericită“, notează în alt loc, niţel întristată).

După cum observăm, în chestiunile legate de viaţă, Monica se dovedeşte a fi mult mai cumpănită decît zvăpăiata mătuşă. Nu-şi înşală bărbatul, nu trăieşte periculos. A moştenit temperamentul molcom al mamei (fiinţă blajină, cu care nu comunică intelectual), dar şi, deopotrivă, spiritul de independenţă al Pillaţilor (fapt ce o determină să-şi accepte mai greu umilitoarea condiţie de femeie). Căsătoria cu Nic nu celebrează, nici ea, o pasiune răvăşitoare. Incapabilă să se devoteze bărbatului cu acel fanatism al femeilor fără personalitate, Monica a fost bucuroasă cînd a găsit în soţ camaradul perfect, omul bun ca un frate. Fotografiile ni-i înfăţişează în posturi elocvente: el, puţin obosit după munca de peste zi, la răsaduri (e inginer agronom); ea, matern-înţelegătoare, cu un zîmbet cald luminîndu-i chipul rotund şi bun, de moldoveancă înţeleaptă. Imaginea fericirii domestice, evocată cîndva şi de bunicul poet, devine în prezentul epistolar un fel de contrapunct luminos la nenorocirile care zguduie familia greu încercată.

De n-ar fi fost tulburată de atîtea dezastre, viaţa Monicăi s-ar fi derulat uniform, după un program strict, în acord cu preocupările sale de scriitor şi profesor la Facultatea de Litere a universităţii bucureştene, de unde s-a pensionat înainte de termen pentru a pune ordine în arhiva familiei (ca şi Nelli, care şi-a găsit pacea în activitatea de editare a operei lui Ion Pillat). Epistolele mărturisesc însă insatisfacţia profundă a creatorului neîmplinit, ce simte mereu o „vagă melancolie“, „dorul după cealaltă fiinţă, care tace în mine“. Drama Monicăi e că nu reuşeşte să împace deloc viaţa cu scrisul, nici măcar în maniera sugerată de Pia, a dialogului imaginar. Pe 8 august 1983, în timp ce lucra la un studiu despre viaţa şi opera tatălui său, îi atrage atenţia inteligentei mătuşi: „Doamne, cît de apropiată e viziunea ta de ceea ce credea el despre artă! Nu literatura, ci viaţa i se părea cel mai fantastic roman. De aceea scria, fără să aibă încredere în scrisul lui“. Neîncrederea se transmite, totuşi, mai curînd fiicei, care pune eşecul inevitabil pe seama lipsei de timp (6 aprilie 1980: „Nu voi fi niciodată o mare scriitoare pentru că nu am timpul să mă dedic în întregime acestei arte“) sau a setei de viaţă (8 septembrie 1986: „Niciodată n-am să fiu în stare să scriu un roman atîta vreme cît mă las invadată de farmecul fiinţelor“), pentru ca tîrziu, în octombrie 1990, să-şi recunoască înfrîngerea („mă îndoiesc tot mai tare de talentul meu de scriitoare“).

Îndreptar pentru o bătrîneţe frumoasă

Resemnată, Monica pare să fi priceput finalmente că adevărata vocaţie a femeii rămîne iubirea, asumată fie convulsiv şi dramatic, pătimaş, aşa cum a înţeles s-o trăiască Pia, fie într-o senină împăcare cu lumea, aşa cum a trăit-o Lily, „cea mai talentată dintre Teodoreni“. Ei, bătrînei doamne care atinsese cîndva şi inima lui Ibrăileanu, îi aparţine această confesiune (datată 23 noiembrie 1970) capabilă să dea măsura frumuseţii morale a sufletului feminin: „cînd l-am întîlnit pe Ionel, dorinţa şi planurile mele erau să plec în străinătate, să fac universitatea la Roma, împreună cu vara mea Bebs Delavrancea, să duc o viaţă independentă, să voiajez mult, să scriu. Dar cînd am simţit că-l iubesc, toate acestea nu mai aveau nici o valoare pentru mine, eram fericită să renunţ la toate, să trăiesc în provincie cu el (s.n.). Douăzeci de ani m-am robit complet lui şi copiilor noştri fără cel mai mic regret şi abia tîrziu de tot, cînd erau copiii mari, am încercat iar să scriu, şi am scris ce am scris tot sub loviturile grele ale soartei“.

După ce a locuit o vreme la Mogoşoaia, într-o dureroasă singurătate, cînd n-a mai putut nici să scrie, Lily Teodoreanu s-a retras la Văratic, de unde a mai trimis vechilor sale prietene o ultimă carte poştală (care i-a atras atenţia, nu fără temei, şi lui Horia-Roman Patapievici). Într-o zi de august din anul 1982, Ştefana Velisar-Teodoreanu aşternea pe hîrtie următoarele gînduri: „Îţi scriu de pe cerdacul meu, din coasta bisericii, unde mă bucur de primele ceasuri ale zilei […]. Am avut şi zile de soare, şi alte, mai multe, de ploi de toate soiurile, şi de cele care rup malurile şi apoi se căiesc şi strălucesc de-ţi iau ochii şi uiţi toate. Într-o zi chiar a poposit un nour în incintă, opalin, mlădios, pînă la florile cerdacului, care se gudurau, roşii, de haina lui moale, şi încet, foarte încet au răsărit zidul bisericii, gemuleţele, prin care zumzăia slab corul, acoperişul, turlele, apoi s-au risipit…“.

De atunci încolo, scriitoarea a refuzat să dea un alt semn de viaţă şi n-a mai primit pe nimeni în vizită. S-a stins în 1994, 12 ani mai tîrziu. Nu ştim ce a gîndit nobila doamnă în tot acest timp. Dar, cum Pia ne-a învăţat că sufletul nu cunoaşte distanţele, putem măcar presupune. Iată o notaţie a Monicăi din 25 decembrie 1985, care parcă i-ar aparţine: „Chipurile se şterg, intră în ceaţa timpului, din ele se ridică altele, dar iubirea rămîne limpede şi neîntinată; dincolo de figurile curgătoare, întrevăd lumina unei permanenţe care ne alină sufletele, în această noapte, acum şi întotdeauna“.

Trei femei şi un singur mod de a trăi viaţa. Iubind. Iubind pur şi simplu.

Recomanda articolul prin: