OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marturisim ca in aceste zile calduroase de vara am redescoperit virtutile si satisfactiile concertelor radiofonice. Oricit de desueti si defazati am fi in raport cu diversele fatete ale modernitatii si postmodernitatii, simple si banale concerte transmise de te miri unde ne lasa visatori. Un aparat radio si devenim invulnerabili. Desigur, daca nu avem la indemina ziare cu ultimele liste ale colaboratorilor securitatii. Se naste imediat intrebarea: oare nu cumva si muzicienii au colaborat si ei cu odiosul organ represiv al regimului comunist?

Nu cumva si dintre muzicieni s-au ales nevolnici care sa faca rau si mizerii semenilor lor? In acelasi timp, merita sa mai rascolim prin cenusa timpului si sa readucem la lumina lucruri urite si gesturi, comportamente, incalificabile? Simple ginduri varatice, consonind cu retorica alegra a naturii ce se raspindeste peste noi cu darnicie. Ne-am adus aminte de procesele si „demascarile“ mizerabile pe care atitia muzicieni romani de mare prestigiu au fost obligati sa le suporte. Alaturi de umilirea lor publica. Sa ne aducem aminte doar de regretatul Mihail Andricu. Sa ne aducem aminte de suferintele fizice si morale indurate de atitia alti muzicieni care. Care. Care ce? Sa ne oprim aici: rasucelile vietii si voia destinului fac si desfac sortile noastre. Muzica. Ce este muzica? De ce iubim muzica? S-au scris tomuri peste tomuri de studii savante fara sa avem un raspuns concret, lapidar si exact. De ce ar trebui sa stim ce este „sarutul“ atunci cind vrem sa imbratisam pe cineva? Ne ajuta la ceva definitiile sau formulele teoretice prin care ne definim gesturile? Sigur, e vara, un concert din Germania transmis de la castelul din Weilburg ne ofera prilejul acestor vagi divagatii. Sintem pe Cumpatul, la Sinaia, pe veranda unei case vechi.

Casa care a vazut-o si pe Regina Maria si pe Paul Zarifopol, dar si pe George Enescu si pe Camil Petrescu. Un Camil Petrescu astazi aproape uitat, un spirit combativ si vesnic in alerta, un simpatic megaloman-intelectual roman, aflat mereu intr-o teribila cautare de sine. De adevar. Un trio cu pian de Mozart, in si bemol major. Un altul de Ravel, si frunza de stejar pe tortul de ciocolata Marechal, trio-ul cu pian, tot in si bemol major, de Franz Schubert. O feerie, ce mai, aici, la Sinaia, unde I.L. Caragiale, melomanul, nu voia sa plece cu prietenii in mijlocul naturii, pentru ca „Ma, baieti, eu am natura aici, in cap!“. La vioara Julia Fischer, la pian Milana Cerniavska si la violoncel un anume Daniel si restul nu am reusit sa deslusim. Ce explicatii sa gasim ca iubim muzica? Ne-ar folosi la ceva? Lumea e frumoasa sau urita, sintem fericiti sau nefericiti si fara prea multe explicatii. Oare de ce este ignorat Camil Petrescu? Ca s-a apucat sa gaseasca explicatii si sa faca pe „desteptul“ in atitea domenii, luindu-se la harta cu specialistii din te miri ce zona a spiritului?

Daca a facut multa gazetarie, de ce oare, tocmai el, cu spiritul lui patrunzator si analitic, nu a reusit si o prestigioasa cariera universitara? Sa intre Camil Petrescu in categoria pe care Horia Patapievici o deplingea, intr-o conferinta cu titlul Despre cultura generala, ca ar fi „doar omul unei culturi generale“? O sustinuta disputa despre beneficiile si riscurile specializarii si in dauna „culturii generale“ – cumva expresie a „minoratului“ unei culturi. De ce iubim muzica? Pentru ca sintem in vacanta si nu avem ziare, imaginatia poate s-o ia razna cu gindul la Camil Petrescu, la iubiri imposibile sau nemarturisite, pentru ca, dupa ploaie, aerul la Sinaia este plin de miresme si boarea inefabilului. Olfactiv, afectiv, dar si sonor. De ce ne trebuie atit de mult ca sa fim fericiti si atit de putin ca sa ne provocam toate deznadejdile si disperarile posibile? Ar ajuta muzica la toate astea? Gasim in biblioteca prietenilor o carte a lui Camil Petrescu din 1937, aparuta la prestigioasa Fundatie Regala pentru Literatura si Arta. Se numeste Modalitatea estetica a teatrului. Principalele concepte despre reprezentatia dramatica si critica lor, teza de doctorat a lui Camil Petrescu in filozofie. Comisia prezidata de C. Radulescu-Motru i-a acordat doar un summa cum laude. Pacat, dar explicabil, Camil Petrescu avea un talent urias de a-si face neprieteni si dusmani.

O minte stralucita care , iata, tot ea, ne poate spune de ce iubim muzica. Noteaza sec: „Ar trebui sa fie principala dintre arte, pentru ca are o influenta considerabila asupra marelui simpatic. Se stie, astfel, ca animalele chiar sint foarte sensibile la muzica. Serpii sint indeosebi prinsi de muzica. Copiii sint adormiti de muzica. Unii doctori socot ca bolile de stomac se vindeca printr-o muzica vesela. A fost recomandata si in ospicii. La razboi, inainte, se intrebuinta muzica pentru antrenarea soldatilor. Se pare ca organismul nostru are un anumit ritm de functionare: pulsul. Ritmul exterior e dictat intotdeauna de acest puls pe care il influenteaza, se pare. In general, iubim muzica aceea care convine starii noastre sufletesti. [...] Iubim muzica si intrucit e legata de evenimente importante din viata noastra“. Ne oprim aici cu explicatiile lui Camil Petrescu. Si apoi, ar fi si pacat sa aflam de ce iubim muzica.