De ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik?

Autor: Jozef Tischner | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Limba polonă nu cunoaşte insulte care să nu-i fi fost aruncate în faţă lui Michnik, dar nici laude care să nu-i fi fost aduse. Michnik e criticat sau lăudat. Înseamnă oare că e şi înţeles? Una n-o implică pe cealaltă întotdeauna. N-aş vrea să iau parte la întrecere nici de partea defăimătorilor, nici de partea măgulitorilor, ci aş vrea – pe cît posibil – să înţeleg. Se spune că a înţelege înseamnă a justifica. Nu ştiu, poate că e adevărat... Dacă este aşa, dacă înţelegerea e într-adevăr o justificare, atunci să mergem „pînă la capăt“ şi să încercăm să justificăm din temelii. Şi din moment ce dorim să justificăm din temelii, ar trebui să întrebăm escatologic: de ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik? E limpede că trebuie să fi avut un scop. Dacă n-ar fi fost scopul, n-ar fi fost Michnik. Iar Michnik este. După părerea unora, chiar prea mult. Aşadar, de ce?

Moralitate şi politică

Adam Michnik este, de formaţie, istoric, de profesie, jurnalist, iar prin vocaţie, cel care se războieşte veşnic pentru „moralitatea în politică“. Cel mai mult sare în ochi „războirea“. Căci nu e purtată în cerul abstracţiilor, ci în mediul concretului. Dacă ar fi purtată printre abstracţii, n-ar tulbura liniştea nimănui, ci ar trezi – sau nu – aprecierea specialiştilor. Michnik pătrunde în mijlocul oamenilor, se implică în situaţii sociale concrete; atunci cînd combate o idee, nu îi menajează pe oamenii care o susţin. Ideea fără nume nu-l interesează. La fel, nici numele fără idee. Această „războire pentru moralitate“ provoacă şi irită. Unora le produce plăcere, iar altora durere. Căci introduce în joc întreaga gamă de sentimente pe care un om le hărăzeşte altuia – sentimente pe care, în general, nu le-ar acorda unei idei. Se aude uneori: „Michnik dă de gîndit“. Mult mai des se spune însă că „Michnik încinge spiritele“. Dar dacă el „încinge spiritele“, atunci şi el ar trebui „încins“. De aici rezultă, cu siguranţă, că modul cel mai des de a polemiza cu Michnik este de a „i-o coace“. Pentru ce este „copt“ Michnik, pentru idei sau pentru că este?

Concepţia eticii politice a lui Michnik nu este un sistem şi niciodată nu va fi vreunul. Ea se formează într-un suflet sensibil la valori – un suflet care se cufundă în istorie. Michnik istoricul observă evenimentele, mai ales pe cele care îi sînt foarte apropiate, prin urmare, evenimentele din partea noastră a Europei, descoperă că sînt unice, irepetabile, surprinzătoare pentru prognosticieni şi proroci. Cu toate acestea, îşi doreşte să descifreze în ele un sens mai mult sau mai puţin universal, pentru ca astfel să le supună judecăţii conştiinţei. Fiecare eveniment este ca o picătură de rouă în care se reflectă soarele. Sînt multe picături, dar un singur soare. Gîndirea istoricului sensibil la valori este caracterizată de trecerea de la evenimente la sensul lor. De obicei, moraliştii aleg calea inversă: văd sensul ideal şi apoi trec la evaluarea faptelor.

La Michnik, valorile sînt incluse în fapte, ca soarele în picăturile de rouă, iar faptele se leagă de oameni, ca un fir de altul într-o pînză întinsă de păianjen. De aceea, mai devreme sau mai tîrziu, oamenii trebuie să fie şi ei supuşi evaluării sale.

Ce valori intră în joc?

Mai întîi trebuie spus că Michnik este un duşman „visceral“ al totalitarismului. Asta înseamnă că Michnik se ocupă de putere. Totuşi, nu-l interesează atît puterea în general, cît varianta ei patologică – puterea totalitară. Pentru că puterea totalitară s-a ocupat de Michnik de foarte devreme, Michnik s-a ocupat de puterea totalitară – de comunism, fascism şi de consecinţele lor europene, în special poloneze. Împreună cu critica totalitarismului fac un tandem prietenos: Michnik este prietenul „visceral“ al democraţiei şi al democraţilor. A fi duşman şi a fi prieten nu înseamnă a fi ferit de ispite. După cum singur mărturiseşte, Michnik cunoaşte bine ispitele puterii – mai ales ale celei care justifică violenţa. Luptînd împotriva ispitei din sine însuşi, Michnik se identifică şi mai mult cu idealurile democraţiei. Nu înseamnă însă că este total necritic la adresa lor. Repetă cu plăcere o opinie cunoscută: „democraţia nu e un ideal, dar pînă acum nu s-a inventat ceva mai bun“.

Desigur, privirea asupra lumii prin prisma ideii de putere este unilaterală. Mergi la plimbare şi nu mai vezi florile din luncă, ci ai de-a face doar cu economia agricolă, cu sistemul administrativ comunal şi de stat, cu îngrăşămintele artificiale şi cu partidele populare, liberale, în plus şi cu Biserica, deoarece o parte din flori trebuie să ajungă pe altare. Dar unde e estetica luncii? Unde e taina „vieţii care pulsează permanent“? Unde e întreaga „metafizică a frumosului“? Michnik s-ar putea ocupa vreodată de „lumea ca atare“ fără să chestioneze puterea? Teoretic da, însă practic nu văd o asemenea posibilitate. Îl paşte deci un pericol: aşa cum medicul specializat în tifos are nevoie de bolnavi de tifos, aşa şi Michnik are nevoie în viaţă de o deviaţie patologică a puterii. Asta înseamnă că, prin critica adusă puterii totalitare, îi va prelungi viaţa? Se va întîmpla oare la fel ca în cazul partizanului care, la 20 de ani după război, „arunca în aer trenurile iar şi iar“?

Vreau aici să-l „înţeleg pe Michnik“. Însă chiar această propoziţie „miroase a totalitarism“. Oare „a înţelege“ nu înseamnă a integra „partea în întreg“, a închide în „întreg“, a subordona „sistemului“ şi „a-l avea“ în sistem, ca într-o cuşcă? Nu m-aş mira dacă, citind aceste vorbe, Michnik ar simţi brusc dorinţa să fugă din sistem şi, recurgînd la metode verificate, să mă trimită la strîns fînul*; în fond, fînul le e de folos vacilor, dar cine are vreun folos din crearea iluziei înţelegerii? Pentru a evita „lagărul de muncă“, mărturisesc adevărul: în esenţa lucrurilor, Michnik e de neînţeles. Naiba ştie cine e Michnik. Michnik e nucleul metafizicii. Nici existenţa nu-i determină conştiinţa, nici conştiinţa nu îi determină existenţa. Aceasta este „esenţa lucrurilor“.

Repet: „în esenţa lucrurilor este de neînţeles“, dar, în afara „esenţei lucrurilor“, poate că totuşi ar fi... Pentru a surprinde acest „în afara esenţei“, trebuie să observăm „fenomenul-Michnik“ din perspectiva adversarilor lui. Nimic nu demonstrează mai bine sensul prezenţei lui Michnik în lumea noastră decît atacurile şi criticile la adresa lui. Neprietenii lui Michnik îl înalţă chiar ei pe postament, apoi au pretenţia că nu poate să se dea jos.

Conflictele legate de Michnik

Mai întîi să reamintim începuturile „fenomenului“ – anii în care se părea că sfîrşitul comunismului poate fi doar al treilea război mondial, iar singura formă de opoziţie este „munca în conspiraţie“. Ce erau atunci, pentru această „opoziţie conspirativă“, Adam Michnik şi alţi cîţiva, asemenea lui?

Odată cu Michnik – deşi nu exclusiv cu el – începe (cel puţin în Polonia) „opoziţia deschisă“. Se ajunge la desprinderea de concepţia „opoziţiei conspirative“. Concepţia opoziţiei ca „muncă în conspiraţie“ – concepţia „etosului oamenilor conspiraţiei“ – fusese o moştenire rămasă de la ocupaţia germană; aşa se luptase cîndva împotriva ocupantului german, aşa se încerca şi combaterea comunismului – însă pînă la un punct. Brusc, mişcarea conspirativă iese din ascunzători. Se întîmpla undeva în jurul anului 1968 – anul faimoaselor „evenimente din martie“.

Îmi amintesc şocul provocat de gestul deconspirării. Şi eu fac parte mai degrabă din generaţia „conspiratorilor“, exersaţi în „mersul deghizat“ şi „simularea“ altei personalităţi. Oamenii de tipul lui Michnik nu „conspiră“. Spun ce gîndesc. Critică deschis sistemul. Aşa începe epoca noii etici în viaţa noastră politică, poate chiar în cea central-europeană. Nu ştiu dacă Michnik şi cei asemenea lui şi-au dat atunci seama că, prin declaraţia lor, au atacat nu numai sistemul comunist, ci, într-o anumită măsură, şi „etosul oamenilor din conspiraţie“. Cred că au descoperit-o abia atunci cînd, nu se ştie de unde, le-au ajuns la urechi voci care îi numeau o „provocare“ perfidă a partidului îndreptată împotriva „părţii sănătoase a poporului“ care „scormoneşte sub pămînt“.

Pentru o asemenea schimbare a etosului a trebuit plătit un preţ neaşteptat; duşmanii lui Michnik nu s-au împuţinat, ci s-au înmulţit. Cînd Italia i-a declarat cîndva război Austriei, soldatul Svejk a spus: „cu cît sînt mai mulţi duşmani, cu atît e mai mare onoarea“. Şansele lui Michnik la o „onoare mai mare“ au crescut subit.

Michnik şi cei asemeni lui devin suspecţi, şi chiar din două părţi. Mai întîi – lucru, în fond, natural –, comuniştii îi suspectează de participarea la „complotul imperialisto-sionist“. Apoi, „oamenii din conspiraţie“ înşişi, mai exact „partea conspirativă“ din aproape fiecare suflet polonez văd în ei o capcană care îi vizează. Conducerea nu face „decît să îi aştepte“ pe cei care „se arată“. Destinul face ca atît Adam Michnik, cît şi mulţi alţi revoltaţi să provină din familii comuniste, iar unii chiar din familiile unor demnitari sus-puşi. Ce-ar putea să vrea Michnik şi cei asemenea lui? – întreabă „sufletul conspirativ“. Un singur lucru: comunism, un comunism şi mai „bun“, şi mai „eficient“. Se spune simplu, chiar prea simplu, dar foarte sugestiv: „cînd unii ca Michnik vor ajunge la putere, abia atunci să vezi supunere cu pumnul în gură!“.

Într-un anumit grad, şi eu împărtăşesc această opinie. Încă din 1979, scriind în Forma poloneză a dialogului pe tema lucrării lui Michnik discutată mai jos şi lăudîndu-i fără rezerve opera, mă străduiesc să-l „ţintuiesc“ pe Michnik cu întrebarea: „Care este atitudinea Stimabilului Autor faţă de socialism?“. O întrebare aparent nevinovată, dar insidioasă. Căci ce-ar trebui să răspundă Michnik? În momentul în care eu puneam întrebarea, nici un opoziţionist chibzuit nu spunea că este duşman socialismului, ci, cel mult, duşmanul „feţei inumane“ a socialismului. Cel întrebat nu putea spune: „Sînt împotrivă“. Şi din moment ce nu a spus, „sufletul conspirativ“ suspicios poate da verdictul: „Michnik? Un tovarăş, la fel ca toţi ceilalţi“.

[…]

Conflictul cu moştenirea Iluminismului

Ce-a avut în gînd Dumnezeu creîndu-l pe Michnik? Iată întrebarea potrivită! Pînă acum, pare că a vrut să facă din Michnik o „victimă a istoriei“. I-a înţesat sufletul de contradicţii, i-a încărcat însăşi existenţa de păcat. Ce să faci cu unul ca el? Să-l crucifici! E o idee deja de mult lansată de antisemiţii polonezi. Căci am uitat să spun că Michnik e şi un subiect al antisemitismului polonez. Michnik e evreu? Dar ce, are vreo importanţă aici adevărul? Antisemitismul este o direcţie care decide singură cine este şi cine nu este evreu. Prin urmare, să decidem: Michnik este evreu. Atunci cum se poate... Să facem din el un martir? Abia atunci ideile lui vor deveni „veşnic vii“! Deci ce facem? Recunoaştem că este o neînţelegere a procesului evoluţiei? Sau poate că nu există deloc? Dar este! Însă tomiştii spun că tot ce este este bun, dacă este. Iar Michnik este prea mult. Ar trebui să deducem de aici că este prea bun? Cum să ieşim din labirint?

Eu văd lucrurile aşa: mediul de interes al lui Michnik este puterea. Nu înseamnă că Michnik doreşte puterea, nu. Michnik vrea să îndrepte lumea prin îndreptarea puterii. Puterea rea e puterea totalitară. Puterea bună e puterea liberală. În plus, Michnik este istoric. Ca istoric, lasă evenimentele să-i „străbată“ întreaga personalitate – raţiunea, sentimentele, conştiinţa. Implicîndu-se în conflictele contemporane pentru putere – cele care au loc în Polonia, Cehia, Rusia, în fosta Iugoslavie, dar şi în Cucuieţii din Deal –, Michnik trebuie să se confrunte de fiecare dată nu numai cu politicieni, ci şi cu filozofia, teologia, religia. În astfel de momente, istoricul nu poate fi doar istoric. Trebuie să devină ceva mai mult şi să pătrundă în curţi străine. Michnik pătrunde tot timpul în curţi străine. În istorie aduce filozofia, în filozofie aduce teologia, în teologie, sociologia, în politică, moralitatea. Cineva ar putea spune: „îl preocupă cadavrul nepotrivit“. Dar el se întreabă tot timpul despre putere. Poate depăşi gîndirea lui Michnik orizontul puterii? Aceasta-i întrebarea!

Să ne îndreptăm atenţia asupra creştinismului. Michnik descoperă în creştinism recunoaşterea şi apărarea drepturilor omului. Descoperă iertarea. De ceva vreme, motivul crucii capătă în reflecţiile lui o importanţă tot mai mare. Creştinismul este religia crucificării. Aici nu există înviere. „Cine luptă cu sabia de sabie va pieri, dar cine leapădă sabia va pieri pe cruce“ – spunea Simone Weil. Creştinul este cel care mai întîi apără drepturile omului, apoi este închis şi osîndit, apoi iartă şi mai apoi se supune condamnării nedrepte la moarte. Oare să fi simţit Michnik că va pierde lupta împotriva puterii? Să fi bănuit că va pierde, acuzat de susţinerea totalitarismului? Oricum vor scrie: a luptat împotriva regelui pentru că a vrut să fie rege.

Să trecem la moralitate. Nietzsche ironiza moralitatea, pentru că se ştie: „E mai uşor să duci de nas oamenii cu moralitatea“. Michnik vrea să moralizeze politica. Pentru a moraliza politica, trebuie respinsă violenţa. Michnik respinge violenţa prin întreaga sa natură. În special violenţa neadevărului. Dar este posibil? Oare democraţia nu este ea însăşi o „violenţă a neadevărului“? Oamenii nu sînt egali, dar ea îi tratează ca şi cînd ar fi. În fiecare propagandă electorală promite, ştiind totodată că nu-şi va ţine promisiunile; sperie, ştiind că înfricoşarea ei e goală. Democraţia tolerează compromisurile, între care şi compromisurile cu diavolul. Oare moralitatea compromisului mai este moralitate sau deja doar politică?

De cînd au început oamenii să creadă că îndreptarea lumii ar consta în îndreptarea puterii? Probabil că din Iluminism. Dacă-i adevărat, înseamnă că Michnik este copilul Iluminismului. În acelaşi timp, însă, nu mai este copil. Este cel care a văzut că anumite proiecte ale Iluminismului s-au sfîrşit prin Auschwitz şi Kolima. Ce-i de făcut în situaţia asta? Michnik se retrage pentru a medita la toate încă o dată. Întregul Iluminism încă o dată.

Aş vrea să-i spun cîteodată lui Michnik: Adam, lasă-n pace puterea! Ca să înţelegi secretele puterii, trebuie să-i depăşeşti orizontul şi să o priveşti ca şi cînd ar fi doar „fenomenul puterii“. Uite, e doar o umbră! Adevărul este dincolo de umbră.

Dar cum se poate trece de la umbră la adevăr? De la umbra puterii la adevărul ei?

N-am dreptul să sugerez nimic. Michnik va descoperi singur. Îl cred pe Hölderlin, care spunea: „Dumnezeu cel înţelept urăşte înflorirea prematură“.

Odată mă aflam cu Adam în mijlocul bunilor mei prieteni munteni. Era veselie, haz. După plecarea lui Adam, le-am pus întrebarea: „Nu ştiţi de ce l-a creat Dumnezeu pe Michnik?“. S-a lăsat tăcerea. După o clipă, unul dintre cei prezenţi a spus cu un zîmbet care trăda descoperirea: „Ca deşteptul să se mai deştepte oleacă, iar prostul să se prostească şi mai dihai“.

––––––––––

* Aluzie la munca patriotică pe care intelectualii erau nevoiţi să o facă în fiecare an, în perioada comunistă.

––––––––––

Fragment din postfaţa volumului de eseuri Mărturisirile unui disidentconvertit de Adam Michnik, aflat sub tipar la Editura Polirom.

Traducere de Sabra DAICI

Lansări în România şi în Republica Moldova

Volumul Confesiunile unui disident convertit, cu participarea extraordinară a autorului, va fi prezentat la Chişinău, Timişoara, Craiova şi Bucureşti. Organizator: Institutul Polonez în colaborare cu Editura Polirom

n Luni, 15 iunie, Chişinău – ora 11:00 – Prelegere susţinută de Adam Michnik la Universitatea Liberă Internaţională (strada Vlaicu Pîrcălab nr. 52, Chişinău); ora 16:30 – Lansare de carte la Biblioteca „Onisifor Ghibu“ (strada N. Iorga nr. 21 A, Chişinău); va fi prezent Krzysztof Suprowicz, Ambasadorul Republicii Polone la Chişinău; vor vorbi Vitalie Ciobanu, redactor-şef al revistei Contrafort, preşedintele PEN Club Moldova, Jaroslaw Godun, directorul Institutului Polonez. n Miercuri, 17 iunie, Timişoara – ora 18:00 – Lansare de carte la Librăria „Cartea de nisip“ (strada 9 Mai nr. 3, Timişoara). Vor vorbi: Adriana Babeţi, Cornel Ungureanu, Mircea Mihăieş, Jaroslaw Godun. n Joi, 18 iunie, Craiova – ora 17:00 – Lansare de carte la Galeria de artă „Port Cetate“ (Calea Unirii nr. 49, Craiova). Vor vorbi Mircea Dinescu, Jaroslaw Godun. n Vineri, 19 iunie, Bucureşti – ora 17:00 – Lansare de carte şi dezbatere cu participarea lui Andrei Pleşu şi a lui Vladimir Tismăneanu, Colegiul Noua Europă (strada Plantelor nr 21, Bucureşti). Va vorbi Wojciech Zajaczkowski, Ambasadorul Republicii Polone la Bucureşti. n Sîmbătă, 20 iunie, Bucureşti – ora 20:00 – Lansare de carte, Tîrgul de Carte Bookfest.