OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Călătoriile pe meleaguri străine se dovedesc a fi mereu pline de surprize, mai ales dacă se întind pe un termen mediu spre lung. Asta pentru că au acea virtute de a-ţi prilejui, ţie ca individ, cunoaşterea unor oameni sau a unor popoare ce ajung să fie întotdeauna demistificate; demistificare ce poate genera sentimente ca detestare, indiferenţă sau veşnică adoraţie.

Despre opinia italienilor cu privire la români s-au spus şi s-au scris atît de multe, încît acum parcă totul poate fi rezumat într-un singur rînd: „italienii îi urăsc pe români, italienii sînt xenofobi, italienii sînt neofascişti etc.“. Puţini au fost însă aceia care s-au dus într-unul, două, trei oraşe italiene pentru a înţelege cu propria minte care este adevărata realitate. O realitate amestecată, care este prea rar dezbătută: avem de-a face cu cetăţeni români care sparg seminţe, vorbesc tare şi înjură într-una dintre cele mai vechi pieţe publice ale Florenţei, dar şi cu români politicoşi care îşi invită clienţii în camere din bijuterii imobiliare de secol XVIII, pe care o bătrînă italiancă le închiriază cu bună credinţă, pentru a-şi completa veniturile.

Italienii pot fi, şi sînt pe bună dreptate, nefericiţi în faţa anumitor apucături estice, pe care nici nu le înţeleg şi pe care, de altfel, nici nu sînt obligaţi să le înţeleagă. Dar, în acelaşi timp, tot ei sînt cei care conştientizează că trebuie să-şi educe studenţii în tradiţia trecutului deschis al propriei lor ţări (pe care o intitulează fără patos patriotic patria), al lipsei de idolatrie faţă de istoria care i-a consacrat, cu atît mai mult cu cît Italia, aşa cum este ea astăzi, cu tot cu italicitatea ce îi aparţine, „este rezultatul unui melting pot pe care de-a lungul secolelor l-au umplut şi i-au dat consistenţă diferite diaspore (incluzîndu-i aici şi pe aşa-numiţii barbari veniţi din Est şi din Nord)“, spune acelaşi universitar, Giovanni Bechelloni.

Date fiind aceste circumstanţe, reacţia firească este să te simţi oarecum iritat de această „ignoranţă a vesticilor“. Cu doar puţină empatie, oricine îşi poate da însă seama că lipsa aceasta de cunoaştere şi, mai mult, de curiozitate sau de interes este întrucîtva justă. La urma urmei, de ce ar fi cineva interesat de ceva ce nu există, cu adevărat, în spaţiul public mediatic, dincolo de ştirile mult umflate? Aşa a fost să fie: să fim cu toţii rezidenţii de drept ai unei lumi în care există doar ceea ce se vede, cu alte cuvinte doar lucrurile, oamenii, locurile populare, faimoase sau notorii.

Pe scurt, Van Ham propune această ipoteză a statului branduit, singura cale capabilă, astăzi, să propulseze un stat sau să îl menţină pe „piaţa“ internaţională. „Cu adevărat, a avea o reputaţie proastă sau a nu avea nici un fel de reputaţie este un handicap cît se poate de serios pentru un stat care caută să fie competitiv în arena internaţională. Un stat nebranduit are dificultăţi serioase în a atrage atenţia lumii economice şi politice.“

În fine, cu limitele de rigoare, articolul lui Van Ham se potriveşte foarte bine cu realitatea pe care orice cetăţean român o trăieşte şi, mai mult, o simte, atunci cînd merge în Vest. Acel călător – a fost şi cazul meu în ultimele luni petrecute la o universitate italiană – pare să nu fie asociat cu nimic, nu pare să aparţină de o colectivitate şi nu pare să aibă o identitate. Mulţi români care vin la studii se salvează de „complexul absenţei unui brand“ lucrînd individual, dizolvîndu-se creator în masa de studenţi, masteranzi şi doctoranzi, chestiune care le conferă o anumită satisfacţie. Occidentalii acordă importanţă maximă persoanei, calităţilor şi competenţelor profesionale. Eşti apreciat nu neapărat pentru că aparţii de România, că vii din Est, ci strict pentru ce faci în lucrările universitare. Cu alte cuvinte, aici (în Vest), fiecare individ trebuie să-şi dovedească zilnic competenţele profesionale, cu vîrf şi îndesat. Problema este însă alta: dacă multe persoane se prezintă în cel mai lăudabil mod cu putinţă, de ce nu reuşeşte România să-şi achiziţioneze şi ea un brand al ei, cît de mic? De ce aceste energii individuale care lucrează în Occident nu oferă şi o altă perspectivă asupra României? De ce aceste semne creatoare individuale nu spun mai mult despre România, ca întreg? Deocamdată, stereotipiile şi necunoaşterea predomină, iar România nu este identificată ca brand.